Tare mă încearcă o nestăpînită curiozitate acu', în vremea campaniei electorale, să ascult ceea ce prea puţini sînt interesaţi să audă: şi anume discursuri la mese rotunde, poveşti şi povestioare electorale, clipuri menite să facă şi să dreagă în raporturi directe sau subtile ori implicite sau explicite cu electoratul. Mai dihai însă decît toate m-ar interesa să aflu cît de social-democrată este social-democraţia noastră, ăsta e interesul care îmi poartă fesul pe dinaintea diferitelor canale. Bunăoară, aş vrea să ştiu cam care ar fi să fie atitudinea alor noştri socialişti faţă de cei europeni în pîrdalnica de problemă care tocmai agită partidele surori şi anume dacă Europa va fi să meargă pe mai departe în aprofundarea reformei comunitare pe calea confederaţiei (adică a unor uniuni de state naţionale şi unitare) sau spre calea federalizării în care să avem şi noi un preşedinte european, un guvern federal european, o constituţie federală europeană. Na, ce ziceţi, astea da, palnuri, menite să dea insomnii, spaime, agitaţii, împotriviri demne de pierderea specificului, fără de ştergere a chipului. Prin urmare, stînga spre care aspiră partidul domnilor Iliescu, Petre Roman, Teodor Meleşcanu, şi alţii cîţi or mai fi şi s-or înghesui este una care, în lumea de dincolo de vama de la Curtici, vorbeşte în sintagme primejdioase: subsidiarităţi, federalism, democraţie participativă paneuropeană, mai nou mişcarea constituţionalistă de aceleaşi dimensiuni care să configureze (vă rog, luaţi aminte!) nu o Europă a naţiunilor, nici măcar o Europă a patriilor sau regiunilor ci, pur şi simplu, o Europă a cetăţenilor. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o asemenea lume, după cum mărturisesc că mă simt atras de ideile domnului Jo Leinen, deputat în Consiliul Europei şi preşedinte al Uniunii Federaliştilor Europeni (UEF), care ne spune verde-n faţă că statele naţionale nu mai au resurse