"Eu o iubesc de o mie de ani pe doamna Sei Şonagon, aceea care a scris la sfîrşitul mileniului 1, Însemnările de căpătîi, la o vreme cînd nimeni nu putea citi Tolstoi, Dostoievski, Proust, Caragiale - singura carte pe care am pus-o lîngă Momente, schiţe, amintiri şi o Biblie atunci cînd pierdeam totul, inclusiv bibliotecile, lăsîndu-le femeilor de care mă despărţeam. Niciodată (să nu mint din patetism: de cînd a apărut în româneşte*) n-am pierdut-o pe Sei Şonagon cu cartea ei, cea mai frmoasă, cea mai ciudată, din cîte s-au scris în ultima mie de ani. Puţini oameni din cîţi cunosc, aş zice: nici unul, ţin la căpătîi aceste "Însemnări", scrise la curtea împărătesei Sadako, Sei Şonagon fiindu-i doamnă de onoare şi punînd pe hîrtie, repet: în anul 1000 după Christos, tot ce trăia, observa şi gîndea, într-o proză care nu ştia ce o deosebeşte de poezie, precum fericirea nu se poate desluşi de nefericire. Întîmplări de toate zilele cu slugi şi împăraţi, vise şi patimi, haine şi taine, lucruri şi fiinţe, repulsie şi bibelouri, gelozii şi nenorociri mari şi mici, toate cîte fac o viaţă se adună, se amestecă, fără de subiect, doar cu geniu, doar cu titluri din cînd în cînd clare: "Lucruri care te înspăimîntă", "norii", "dealuri", "Lucruri care dezamăgesc deodată", "Lucruri depărtate şi apropiate", această ultimă însemnare (numerotată 167, toate fiind numerotate) conţinînd patru cuvinte: "Raiul. Drumurile corăbiilor. Ibovnicii", eu socotind-o cea mai dură ecuaţie din cîte a lăsat literatura. De o mie de ani, tot ce scriu aş vrea să-i placă doamnei Sei Şonagon, precum murmura Bruckner, compozitorul, după fiecare simfonie a sa: "Cred că o să-i placă lui Beethoven!". De o mie de ani îi stau supus la picioare şi îi dau, cu teamă delicată, cîte o însemnare din vorbele mele şi ale altora, cîte o veste-poveste, cîte o umbră, cîte o umbrelă, cîte o rugă din cele cu care-mi încă