(... şi să vedeţi urmarea!) Vinerea trecută: cîteva ore după prînz, cîteva ore înaintea primei nopţi într-adevăr friguroase din toamnă. Mergeam spre casă, nici grăbit şi nici leneş, adulmecînd spuma însorită ce plutea spre apus, peste case acoperite cu foi de gudron şi peste blocuri decrepit-proletare. Veneam de la agenţia CFR de pe Brezoianu, purtînd nedumerirea înciudată în care mă aruncase domnul în pardesiu care mă întrebase, zîmbitor şi oarecum jenat, ce rost au tichetele de ordine pe care ni le însuşisem, printr-o apăsare de deget, la intrarea în agenţie. Uitîndu-mă la bilet, două secunde mi-au trebuit pentru a-i spune că nu ştiu, dar aşa trebuie - şi tot două secunde pentru a înţelege, sub blitzul ideii, stupiditatea răspunsului meu. Era vineri, ziua ediţiei cu numărul 401 al revistei; înainte de agenţia CFR, trecusem prin redacţie. Un aer nemărturisit de festivitate subînţeleasă făcuse ca şedinţa echipei, într-un fel jubiliară, să fie aidoma cu celelalte - dar parcă şi ceva peste. Aidoma - în sensul că obişnuitele sticle de răcoritoare umpluseră masa lungă, lemn maron înconjurat de poante, dileme şi orgolii; dar şi diferită, în sensul că pe lîngă răcoritoare au mai apărut vreo alte două sticle de calibre, firme şi arome mai... (mai aparte, am vrut să spun; cum ştiţi, sînt cazuri în care nu poţi merge, hélas, cu sinceritatea pînă la capăt). Strada pe care mergeam spre casă era în curs de asfaltare; pe margine, cărămizi măricele de beton - viitoarea bordură - fuseseră plantate într-un şanţ şerpuind; dincolo de ele, trotuarele acoperite cu ciment. Ciment masiv, crud încă pe cîţiva zeci de metri. Ca avertisment, o sfoară era trecută printre trunchiurile copacilor, agăţînd de ea ramuri cu frunze din decor. Aproape de la bunul început al aleii am bănuit urmarea. Prima dată am văzut urmele labelor de cîine: o urmă aici, una mai încolo şi altele încă mai încol