Ceva din etimologia termenului de proiectare ne vorbeşte despre necesitatea de a anticipa, de a pro-pune în permanenţă, prin intermediul proiectului de arhitectură, ceva în permanenţă inovator, provocator. Nou. Termenii la modă astăzi sînt diferiţi într-o oarecare măsură: "uncanny", "unheilmlich" sau acel "ne-acasă" heideggerian. Pare paradoxal cumva să vorbeşti despre a nu fi în întregime acasă într-o operă filosofică şi, apoi, chiar arhitecturală care proslăveşte minuscula casă din Munţii Pădurea Neagră (sau, prin extensia de care nici Mircea Eliade nu este deloc străin, din orice cultură tradiţională) tocmai pentru capacitatea de a îngădui fiinţei să îşi atingă esenţa sa prin adăpostirea activă care este locuirea. Şi totuşi, anxietatea pe care o produce "arhitectura proiectivă" (odinioară "de avangardă", azi experimentală - ca în cartea lui Peter Cook din 1970 - dar întotdeauna "fantastică", cum o proclamă eponim chiar titlul cărţii lui Conrads şi Sperlich din 1963) este, în durată lungă, una fertilă. Arhitectura proiectivă anticipează casele viitoare, nu rareori pentru a rămîne blocată în viitor fără a produce urmaşi reali. Multe filme SF se turnează şi astăzi în clădiri ale avangardei arhitecturale. Renaissance Center din Detroit - patru cilindri de sticlă albastră în jurul unuia central - este o vedetă incontestabilă şi poate fi văzut poate chiar prea des pe ecrane: conceptul hotelului cu atrium deschis pe toată înălţimea clădirii a demarat din Atlanta, de la Peachtree Center şi creează vertijuri vizitatorilor. Hyatt Atrium Hotels se găsesc astăzi peste tot, inclusiv la Budapesta, dar Renaissance Center rămîne totuşi vedeta genului. Dimpotrivă, există clădiri în care, noi fiind, se străvede nu viitorul, ci trecutul. Realismul socialist şi, în parte, post-modernismul sînt asemenea arhitecturi de "ariergardă", îmbătrînite şi, în bună măsură, neputincioase