Ceea ce în 1996 părea o aberaţie ori, în cel mai bun caz, o glumă proastă tinde să devină pentru mulţi un coşmar. După rezultatele ultimelor sondaje de opinie, Partidul România Mare îşi dispută cu Partidul Naţional Liberal locul de al doilea partid în viitorul parlament, cel dintîi părînd a fi de pe acum şi incontestabil în posesia PDSR, iar Corneliu Vadim Tudor este unul dintre candidaţii serioşi pentru intrarea în turul al doilea, în eventualitatea că totuşi Ion Iliescu nu iese învingător din cel dintîi.

Şi totuşi, oricît ar părea de halucinantă, mai ales pentru cei obişnuiţi să deplîngă starea de înapoiere a românilor (facînd însă din asta un şmecheresc prilej de a-şi afirma şi pune în valoare o destul de discutabilă, cînd nu de-a dreptul falsă, occidentalizare), această ascensiune era previzibilă şi este perfect explicabilă. Şi notez totodată, fără orgoliu, mai degrabă cu melancolia celui care a avut dreptate prea devreme, că văzînd acum (prin Internet, la Paris) rezultatele triplului sondaj date publicităţii de ziarele apărute luni, 23 octombrie, la Bucureşti, mi-am amintit de stupoarea pe care am provocat-o în urmă cu aproape patru ani într-o discuţie la "Europa Liberă", unde lucram pe atunci, cînd se analizau rezultatele alegerilor. Într-un climat mai mult patetic decît analitic, făcusem două observaţii ce erau, de altminteri, de domeniul evidenţei: 1. că PDSR rămînea cel mai puternic partid parlamentar din România; 2. că PRM era singurul partid din noua opoziţie care înregistrase o creştere semnificativă faţă de alegerile precedente. E aproape inutil să mai spun că am fost privit ca un tulburător al ordinii festive, dacă nu şi mai rău. Am mai prezis că PDSR va fi probabil "laminat" de trecerea în opoziţie, ceea ce însă nu s-a petrecut, şi că ascensiunea PRM va continua. Ceea ce s-a şi întîmplat. Şi poate că merită să încerc o explicaţie, una - re