convorbire cu Ana PASCU, preşedinte executiv al Federaţiei Române de Scrimă, maestră emerită a sportului Nu ne gîndim niciodată cîţi adversari a învins D'Artagnan, admirăm mereu modul în care s-a luptat: elegant, agil, franc. Nu o dată viteazul se dovedeşte şi generos, îşi cruţă potrivnicul în ultima clipă, deşi l-ar putea răpune cu uşurinţă dintr-o singură lovitură de spadă. O asemenea scenă nu se poate imagina petrecîndu-se nici cu bîta, nici cu mitraliera. De-ar fi posibil, în toate cazurile în care luptăm pentru dreptate şi onoare ne-am dori graţia scrimerului mai degrabă decît forţa unui boxeur sau rezistenţa maratonistului. Deşi toate se desfăşoară după reguli precise, după un cod unanim acceptat, scrima pare o disciplină de concurs anume făcută pentru fair-play. Aici, atacul, contraatacul, riposta şi contrariposta - adică ceea ce reprezintă o secvenţă din desfăşurarea luptei - se cheamă "fraza de arme". Cum se pun accentele în această "frază", cum se combină orgoliul personal cu spiritul de fair-play, loialitatea cu viclenia?

Să admiţi că altcineva e mai bun Stimată doamnă Ana Pascu, unul din olimpicii aducători de aur este anul acesta un scrimer, Mihai Covaliu. Ce tradiţie avem noi în domeniu? Tradiţie, în sens de şcoală naţională de scrimă, nu s-ar putea spune că avem. Iniţial, totul a fost preluat de la francezi şi de la italieni. În momentul în care a început dezvoltarea acestui sport în România, bineînţeles că ne-am adus o contribuţie indigenă: de n-ar fi să amintim, dintre succesele anterioare Olimpiadei decît victoria fetelor care, la Campionatul Mondial de Scrimă de la Atena, în 1994, au cucerit ambele medalii de aur, la floretă. Dar baza a fost preluarea a ceea ce era mai bun în marile şcoli europene de scrimă. Iar, în ultima perioadă, am preluat multe din şcoala rusească, în special din anii '70, cînd ruşii şi-au stabilit o metodologie fo