În România anului 2000, serviciile medicale de stat seamănă cu un banc vechi la care rîdem de dragul vremurilor bune. Nevoia şi încrederea în specialistul pe care îl frecventezi sînt singurele lucruri care te fac să aştepţi ore în şir pe un culoar de spital aglomerat, mirosind a mîncare proastă, lîngă (de acum) obscena canapea de vinilin jerpelit pe care zac şi speră o cantitate tristă şi considerabilă de pacienţi. Cu mici variaţii, scena se repetă în faţa fiecărui cabinet, acolo unde medicul este foarte bun şi şi-a creat o reputaţie. În cazul d-lui dr. Marian Burcea, unul dintre interlocutorii mei, pacienţii reprezintă un fel de ameninţare numerică de care trebuie să ţii seama cînd îţi aştepţi rîndul. Sînt la Spitalul Militar Central, într-o zi de sîmbătă (dar ar fi putut să fie şi duminică) şi încerc să-l prind între o operaţie şi restul consultaţiilor. Medic primar oftalmolog, cu specializări în Franţa şi Belgia, doctor în ştiinţe medicale, asistent universitar la U.M.F. "Carol Davila", aceasta este "fişa" domniei sale. Odată cu ieşirea României din comunism, locul medicului în societate s-a schimbat, spune dl Burcea. S-a creat o diferenţă între oamenii cu foarte mulţi bani - destul de puţini - şi marea masă a populaţiei, cu un nivel de trai scăzut. În acest context, cu salarii ridicol de mici, cu echipamente vechi sau insuficiente, cu un sistem de promovare îngrădit, această categorie profesională - zic eu - şi-a făcut din plin datoria în ultimii zece ani ca, de altfel, şi înainte. Afirmaţia mă duce cu gîndul la mentalitatea românească prerevoluţionară, care construise în jurul statutului de medic un adevărat mit. Cred că 75 de procente din generaţia mea visau să devină doctori. Slavă Domnului că acest Romanian Dream era drastic spulberat la admiterea în facultate, fiindcă, de cele mai multe ori, alegerea nu avea nici o legătură cu vocaţia, ci cu dezider