A fost odata un lup.... Doresc sa nu am dreptate. Sa nu fie adevarat ca specia umana are tendinta sa urasca natura. Singura specie de pe Terra, care isi aroga dreptul sa judece si sa dea verdicte, o face prea frecvent cu patima si subiectivism. Sa fie carenta de educatie? Sa fie un mod de a se absolv...

A fost odata un lup...

Doresc sa nu am dreptate. Sa nu fie adevarat ca specia umana are tendinta sa urasca natura. Singura specie de pe Terra, care isi aroga dreptul sa judece si sa dea verdicte, o face prea frecvent cu patima si subiectivism. Sa fie carenta de educatie? Sa fie un mod de a se absolvi de propriile pacate, aruncand o vina inexistenta pe seama altor vietuitoare, randuite cu drepturi egale in lume, de Dumnezeu?

Citisem intr-unul dintre recentele numere ale revistei randurile unei doamne despre un frumos pui de caprioara. Ganduri gingase, sentimente delicate, interpretari osciland intre dragoste materna si manie nedisimulata. Un articol care se incheia cu un post-scriptum vehement, indignat si neiertator, care incrimina existenta lupului. Totul pornise de la un scenariu in care o haita ucisese caprioara mama, lasand doi ieduti orfani. O acuzatie grea ca un blestem pe capul unei specii a carei singura vina este ca exista. Ca specialist, am sesizat usor ca acest scenariu nu poate fi real. In perioada in care ciutele si caprioarele odraslesc, lupii nu vaneaza in haite. Nu! Natura isi are legile ei, adesea dure, adesea de neinteles pentru noi, oamenii, dar de fiecare data cu mult mai drepte si mai simple decat legile omenesti. Natura se conduce dupa niste principii ferme, foarte exacte, cum ar fi autoreglarea, autoconservarea, echilibrul dinamic. Doar acestea au facut ca speciile de animale si plante sa coexiste ere in sir, fara sa se distruga intre ele, fara sa se extermine. Singurii care au putut sa le infranga, sa le destabilizez