Paul Ricoeur
La Mémoire, l’histoire, l’oubli
Ed. du Seuil, septembrie 2000.
Spectrul sfirsitului, in toata maretia sensului sau de eveniment transant – promisiune sau amenintare a anihilarii identitatii individuale si colective – se traduce printr-o fisura violenta in curgerea molcoma a perceptiei timpului. Raportul constiintei cu timpul se resimte de pe urma brustei disparitii a prezentului ca durata, caci acesta nu mai poate fi ipostaziat, deci nici invocat pentru a oferi in continuare securitate. Prezentul acesta consumat, care merge epuizindu-se, si-a pierdut autonomia de statu quo, dar nu si-a pierdut orice functie ontologica: acum nevoia de „reglare a conturilor“ devine irepresibila. Se profileaza un imperativ al reconcilierii, cu sine si cu lumea, a carei realizare trebuie sa fie concomitenta cu ultima rasuflare in ceea ce de-acum a fost si cu primul strigat in ceea ce inca nu e. Imposibilitatea persistentei prezentei mereu identica cu sine activeaza brusc memoria si convoaca trecutul, ca pentru o ultima si disperata privire. Este momentul cind, acum, nu mai poti face nimic. Si totusi, ramine ceva. Reglarea raportului cu ceea ce am fost odata (sau o data) noi reprezinta o masura elementara de protectie a sinelui in fata a ceea ce va sa vina. Modalitatile acesteia, legitimitatea si criteriile sale de succes fac obiectul ultimei aparitii editoriale a filozofului francez Paul Ricœur.
Inainte de a-ti parasi locuinta pentru multa vreme, trebuie sa te asiguri ca nici un pericol nu planeaza asupra integritatii ei. Abia dupa aceea intorci cheia in broasca si pleci. Extrapolat la nivelul istoriei traite si a celor ce fac istoria, cartea lui Paul Ricœur invata – cu har, mai presus de orice – ce trebuie facut inainte de a trage zavorul.
Noul tom de aproape sapte sute de pagini al lui Paul Ricœur are ca obiectiv esafodar
