Democraţia este unul dintre acele concepte despre care credem că ştim totul. Guvernarea de către popor, aşa cum îi spune şi numele, nu naşte pasiuni şi nici controverse, nu naşte cărţi fascinante şi devorate de public, aşa cum poate să nască nazismul, de exemplu. Dacă Hitler este un subiect fascinant pentru realizatorii de filme documentare, liderii democraţi pot fi mult mai rar văzuţi pe Discovery. Poate pentru că democraţia reprezintă acea normalitate care nu are nevoie să fie discutată şi a cărei importanţă o conştientizăm numai cînd nu o mai avem. Şi totuşi, ştiinţa politică înregistrează tendinţe relativ noi de punerea în valoare a democraţiei, prin studii şi apariţii editoriale care au declanşat o modă, în sensul bun, ce ţine de două decenii. Au început să se traducă şi în România aceste studii, ce le recuperează pe cele devenite clasice în Occident (deşi, la cît de rapid evoluează politologia şi la cît de masiv se scrie în domeniu, termenul are o valoare tot mai relativă). Aş aminti numai Teoria democraţiei reinterpretată a lui Giovanni Sartori, apărută în 1999 la Editura Polirom. Coincidenţa face ca în această perioadă să înregistrăm două apariţii cu titlu identic, una pe cale să devină clasică, iar alta care se ocupă de clasici ai gîndirii politice. Este vorba despre Modele ale democraţiei a lui Arend Lipjart, apărută tot la Polirom şi despre lucrarea cu acelaşi titlu scrisă de David Held, apărută la Univers. Mai mult de atît nici nu au în comun aceste două cărţi. Held se menţine în sfera înaltă a teoriei politice, pe cînd Lipjart întocmeşte un studiu foarte minuţios, plin de date care îşi propun să surprindă realitatea democratică din 36 de state. Prima parte a lucrării lui Held reia tematica aşa cum se regăseşte la Marsilius de Padova, la Machiavelli, Rousseau, Locke, Hobbes. Este discutabilă opţiunea autorului de a o include în aceeaşi succesiune