Stăteam odată, nu de mult, la poveşti într-o casă ţărănească dintr-un sat din sudul ţării, la un unchieş bătrîn şi hîtru. La un moment dat omul m-a poftit, aşa în treacăt, să merg în grajd să-i văd calul. Nu l-am luat prea în serios şi am schimbat vorba. După cîteva minute însă, ţăranul iar a pus mîna pe mine şi, cu o luminiţă şoadă jucîndu-i în ochi, a repetat invitaţia. Am simţit că e ceva la mijloc şi l-am urmat prin ogradă către locul amintit. M-am uitat la cal mai mult din politeţe şi n-am observat nimic special. "Cal ca toţi caii - a zis unchieşul, parcă ghicindu-mi gîndul. Patru picioare, două urechi şi o coadă. Pare simplu, numai că e o întreagă drăcărie. O poveste ce nu s-a pomenit." "Adică?" l-am întrebat eu. "Îţi spun matale, să vezi ce păţanii poţi păţi cu animalele astea de se numesc cai. După revoluţie ne-a dat şi nouă pămînturile înapoi de la C.A.P. Şi mi-a trebuit şi mie, ca oricărui ţăran, un cal să lucrez. Am mers la Smîrdioasa la tîrg, să mă tocmesc cu nişte ţigani, că ei sînt cei mai mulţi samsari de cai şi, pînă la urmă, m-am ales cu un roib care mi se părea mie numai bun, aşa, pentru etatea şi puterile mele. Nu tînăr, că... şi calul trebuie să fie pe potriva omului. Dacă-i mai verde şi trage prea iute, omu' nu-i poate face faţă, treaba iese prost. Da'... nici prea bătrîn să nu fie, că poate să moară înainte să apuci să-l mai vinzi. Roibul ăsta, deşi părea bun, avea un nărav nemaipomenit. Dacă-l înhămai la căruţă şi treceai cu el pe lîngă un grup de oameni (puteau să fie şi numai doi) care stăteau de vorbă, se oprea şi el, de parcă voia să asculte. Şi nu-l mai urneai din loc pînă ce nu le ziceai oamenilor să se răspîndească de acolo. A dracului hachiţă, că grozav mă mai supăra, mai ales cînd veneam seara de la cîmp. Se oprea peste tot, că lumea era ieşită prin faţa porţilor, în grupuri. Mă făcea de rîsul satului şi-mi pierdeam nervii pe dr