Rem Koolhas, un cunoscut arhitect de origine olandeză şi, de asemenea, un remarcabil teoretician al propriei profesiuni, vorbeşte într-o conferinţă ţinută la Minneapolis pe 22 noiembrie 1997 (citată în ANY nr. 24: "Design after Mies: Boxing the long shadow at IIT", 1998) despre "junk space", identificat în arhitectura shopping-mall-ului american. Oricît de "neagră" ar fi ea, sfîrşeşte prin a fi laudativă în cele din urmă, cîtă vreme regulile lui de articulare amintesc mai degrabă de rizomul deleuzian şi de teoriile haosului decît de compoziţia clasică, centrată şi ierarhică. Desigur, sintagma derogativă presupune ea însăşi o doză de ironie. Spaţiul rezidual, marginal şi destructurat, presupune (invocă) existenţa unuia "central" (aici absent), de care autorul conceptului se desparte; poate fi presupus că ironia se adresează spaţiului inventat de modernism, mai cu seamă de funcţionalism. "Junk space" se prezintă pe sine ca fiind "inferior" unuia care dintru bun început s-a instaurat pe sine - în ceea ce priveşte organizarea interioară a unui edificiu - ca apoteoză a ordinii, a clarităţii şi, deci, a raţiunii. Pe scurt, nu este nimic peiorativ în "spaţiul rezidual"; chiar dacă pe alocuri chiar vocea autorului care îl descrie tremură, oscilînd între repulsie şi fascinaţie, ca într-o introspecţie în zonele inconştientului sau ca într-un videoclip MTV, junk space este de fapt "noua specie de arhitectură minimă; flexibil precum corelativul său istoric, oraşul roman, neutralitatea cîmpurilor sale există ca o apoteoză perversă a spaţiului miesian" (Somol, 1999, 25). Este adevărat că, în comentariul pe care îl face conceptului lui Koolhas, R.E. Somol pare să fie mai puţin entuziasmat chiar decît acesta, de vreme ce vede în junk space un "spaţiu entropic: calea ultimei rezistenţe"; cu toate acestea, pare că, de fapt, acesta - în indeterminarea lui, în slaba articulare a