Cine crede că s-a pierdut tradiţia stîngii militante, cine crede că s-a uscat filonul gîndirii teoretice puse în slujba idealurilor clasei muncitoare poate găsi o reconfortantă dovadă că lucrurile nu stau aşa citind cartea lui Victor Vişinescu O istorie a presei româneşti (Societatea Academică Hyperion, Editura Victor). Fundamentarea ideologică a acestei lucrări e fermă şi sănătoasă. Autorul arată cum s-au impus în România, încă de la finele secolului trecut, tezele "socialismului ştiinţific"; foloseşte, pentru a descrie societatea vremii, conceptele de "bază" şi "suprastructură", precum şi faimoasa distincţie, pe nedrept uitată, dintre proletariat - "clasă în sine" şi proletariat - "clasă pentru sine". Presa revoluţionară românească a "demascat" şi a "înfierat" nedreptăţile şi abuzurile comise de "clasele exploatatoare burgheze şi moşiereşti". Se subliniază cît de importantă a fost difuzarea în satele ardeleneşti, pe la 1890, a lucrărilor lui Marx şi Engels (de pildă, Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă). În primele decenii ale secolului nostru, mişcarea revoluţionară a clasei muncitoare cunoaşte un nou avînt, iar prin înfiinţarea Partidului Comunist Român "se creează un cadru favorabil pentru apariţia unor publicaţii de stînga, venite în sprijinul mişcărilor şi demonstraţiilor muncitoreşti revendicative". Sînt "ani de luptă dîrză", cînd "alte publicaţii, apărute în ilegalitate, urmau exemplul ziarului Scînteia". Cu pioasă admiraţie sînt citate scrierile lui Alexandru Sahia şi, îndeosebi, capodopera acestuia, Uzina vie. Extrem de detaliată este prezentarea "frontului publicistic antifascist", cu figurile luminoase ale lui I.C. Frimu şi C. Ivănuş, sau ale intelectualilor de marcă Lothar Rădăceanu, Walter Roman, C.I. Gulian, Octav Livezeanu, Ion Pas etc. La Iaşi, Viaţa românească a promovat "o literatură sănătoasă, opusă exagerărilor unor teoretic