Într-un text apărut acum cîteva luni în pagina "...Din polul plus", Păltiniş - voluptatea discretă a convivialităţii, Andrei Pleşu vorbea despre şansele, despre dimensiunile pozitive pe care le oferă orice mediu şi orice situaţie, oricît ar fi de dure sau de rele: "Trebuie să avem mereu în vedere faptul că orice lume, orice tip de lume, inclusiv universul concentraţionar, lumea puşcăriilor să zicem, este - potenţial în orice caz, dar uneori chiar în act - o lume întreagă, o lume rotundă, care are în ea toate componentele unei lumi depline. Sigur că dozajele sînt altele, reţetele sînt altele, dar inventarul de elemente, inventarul «chimic» al «lumescului» e prezent în orice tip de univers. Ei bine, lumea românească din vremea comunismului, despre care vorbim astăzi cu atîta severitate - şi pe bună dreptate - era totuşi o lume întreagă, în care era posibilă şi bucuria, era posibilă şi iubirea, era posibilă şi cultura." A utiliza din plin aceste posibilităţi, a le utiliza în ciuda încruntării vremilor, luînd această încruntare ca fundal şi provocare, ţine de o reuşită alchimie personală; e un pariu cu propriul destin. În Jurnalul de la Tescani, apare o temă întrucîtva analoagă, mai vastă, tratată deja în Minima Moralia: e tema calificării unor posibilităţi de existenţă, a unor "virtuţi" în sine neutre care îşi primesc semnul abia printr-o valorificare personală. "Totul poate deveni zid, dacă funcţionează ca blocaj: şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi. Binele şi răul sînt, nediferenţiat, ziduri latente. Trebuie să le şlefuieşti pînă la reflex şi transparenţă". A utiliza binele şi răul, deopotrivă, pentru şlefuirea persoanei e una din marile teme spirituale, o temă a tuturor tradiţiilor. Iar dacă "binele" poate fi mai firesc invocat teoretic (şi mai uşor de ratat, poate, în practica spirituală), "răul" în schimb va stîrni mereu uimire dogmatică, va fi mereu