Este o întrebare pe care artiştii români şi-a pun din ce în ce mai des, aproape dramatic, şi nu doar din simplă cochetărie. Acum zece ani nu avea aceleaşi rezonanţe. Andrei Şerban încerca, împreună cu trupa sa de la Teatrul Naţional din Bucureşti, să caute răspuns(uri) la interogaţia de mai sus într-un moment ce se dorea o răscruce, când într-un sfârşit vedeam un nou început. Teatrul a avut răbdare ca oamenii să se întoarcă la el. Întoarcerea a fost răsplătită cu vârf şi îndesat. Ani superbi de euforie creatoare. Ani în care spectacole valoroase se chemau unul pe celălalt, ani în care arta era într-adevăr, pentru creatori, mai presus de orice. Dincolo de bine şi de rău. Timpul a trecut şi a adus cu el disperarea, dezamăgirea, compromisurile, dezorientarea. Cei ce mai cred în arta adevărată şi în mesajul ei sunt consideraţi naivi sau fraieri. Aceasta ar fi utopia la sfârşitul secolului şi al mileniului?

Mulţi dintre noi asistă neputincioşi la degradarea uneori morală, alteori fizică pur şi simplu, a celor care fac artă. Traiul la limită cu sărăcia îi determină pe mulţi artişti să se vândă, într-un fel sau altul. Unii sunt păguboşi, alţii au senzaţia că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior. Tineri sau mai puţini tineri, absolvenţi ai şcolilor de teatru au uitat cu ce personaje se luptau în visurile lor. Nu ştiu dacă se luptă acum, pentru a intra într-o distribuţie serioasă, aşa cum dau din coate să prezinte, pe ici, pe colo, vreun joc sau concurs sau să-şi ataşeze imaginea vreunui detergent în spiritul unei reclame ce la noi se face în manieră originală. Ca şi democraţia. În general, un nume atrage un obiect, te determină să-l alegi, numai la noi un detergent poate să facă... "vedete". Sunt actori care preferă să joace astfel de roluri. Desigur, nu cei de primă mărime. Totuşi, a cui e vina? Ce-i împinge spre asta? Traiul de zi cu zi? Un răspuns prea simplu