Kasparov a pierdut titlul de campion mondial la şah şi dacă există un domeniu în care Fukuyama a avut dreptate cu "sfîrşitul istoriei" după căderea Zidului, acesta parcă ar fi şahul. Meciul Kramnik-Kasparov a fost un non-eveniment din punct de vedere politic/ideologic; sînt punctele de vedere cele mai pasionale, acelea care au asigurat acestui "sport al minţii", cum i se zicea, de veacuri, cu o blîndeţe violent dezminţită de evenimentele ultimilor 50 de ani, un capitol special, incredibil de dramatic în istoria războiului rece. Sovieticii deţineau în şah o asemenea forţă evidentă, strivitoare şi terorizantă încît propagandistic ea era asimilată cu blindatele şi rachetele care defilau în Piaţa Roşie la marile sărbători. Monopolul absolut al titlurilor mondiale, individual şi pe echipe naţionale, nu se putea negocia ca dezarmarea, căci era incontestabil. Pentru orice "homo sovieticus" campionul lumii la şah făcea parte din patrimoniul naţional, din superioritatea orînduirii sale, din liniştea lui personală. Odată cu apariţia unui american genialoid, Bobby Fischer, dictatura sovietică în şah a primit o lovitură cum, probabil, numai Reagan avea s-o mai dea Uniunii Sovietice, peste 10 ani, în domeniul unor treburi cît de cît mai serioase. Ca într-un fel de basm cu Superman avant la lettre - Fischer i-a zdrobit, unul după altul, pe cei mai puternici jucători din "Şiroka strana maia radnaia", ca, ajuns în finală, să-l prăpădească pe Boris Spasski (fost copil-minune pe care l-am văzut debutînd în arena internaţională, la noi, pe Lipscani, în Sala Sindicatelor, în 1953). Meciul Fischer-Spasski pentru titlul mondial, desfăşurat la Rejkjavik, a fost mediatizat ca o confruntare paşnică de cea mai violentă semnificaţie între URSS şi Restul Lumii. Înfrîngerea lui Spasski a fost resimţită în URSS ca o durere naţională şi omul a fost tratat fără milă ca un dezertor, silit să