Contrar unei păreri răspîndite, şmecherul autohton nu e o persoană prea inteligentă. Nu e nici prost, are însă ceva de Dănilă Prepeleac în felul lui de a se descurca. Abil pe spaţii mici, şmecherul alege adesea soluţii care pe termen lung nu fac doi bani, dacă nu sînt de-a dreptul prosteşti. El are un sistem de pile şi de relaţii, încît nu concepe să se adreseze oficialităţii decît după ce e trimis la cineva. Astfel că drumurile sale sînt adesea mai lungi şi mai întortocheate decît ale celor care nu vor să fie şmecheri, deşi lui i se pare că o ia pe scurtătură. Şmecherul dezvoltă în timp un complex de superioritate care porneşte de la ideea lui că e mai ceva decît cei din jur. Chiar dacă nu-şi dă seama - şi de cele mai multe ori nu-şi dă - el îi dispreţuieşte în general pe ceilalţi, dar îi fetişizează pe cei cîţiva cu al căror ajutor îşi face combinaţiile. El se comportă ca şi cum ar fi înconjurat de proşti. Aceştia fiind cei care preferă calea obişnuită, prin bătătorirea căreia societatea, în întregul ei, îşi creează relaţii normale. Deoarece îi place să sară pîrleazul şi să intre prin spate, fiindcă uşa obişnuită e pentru proşti, şmecherul provoacă oriunde apare scurtcircuitări mai mici sau mai mari în treburile curente ale instituţiilor sau ale lumii sale de fiecare zi. Şmecherul care locuieşte la bloc face dintr-un apartament de patru camere obişnuit, unul de trei camere - fiindcă sparge un perete interior. Asta ar fi treaba lui. Dar pentru că nu concepe să aibă o cameră mai puţin, el metamorfozează bucătăria în dormitor şi dacă are două băi, pe una o transformă în bucătărie. Pereţii de rezistenţă ai blocului, pe care arhitectul, un prost, evident, i-a pus într-un anumit loc fiindcă aşa îi cerea logica rezistenţei blocului, nu stau în picioare în faţa proiectelor şmecherului. Cei care au ghinionul de a conlocui cu cîţiva astfel de şmecheri descoperă că în