Se spune că "şmecheria" ar face parte din specificul nostru naţional. Vorbă să fie. Cum însă orice definiţie specifistă cade, odată luată la bani mărunţi, în păcatul generalizărilor abuzive, voi încerca să circumscriu cu mijloace combinate cîmpul de semnificaţii al "şmecheriei la români", urmînd să schiţez, apoi, profilul unei culturi a şmecheriei. Pentru că acest fenomen aparent derizoriu are în realitate tradiţii dintre cele mai respectabile, vulgarizate însă în timp şi ignorate de majoritatea practicanţilor săi. În ultimă instanţă, şmecheria desemnează un mod de a fi şi reprezintă o armă în lupta pentru cîştigarea bunurilor existenţei sociale: putere, plăcere, prestigiu, avere. Este o tradiţie orală, o lege nescrisă care moşteneşte tradiţiile artelor combinatorii din vechime. Combină "semne" - oameni, idei, bani. Arta şmecherului e o artă vie, iar spaţiul de joc şi miza e viaţa însăşi. Şmecheria poate fi definită - oximoronic - drept "înşelătorie onorabilă". Termenul provine din grecescul schema (formă) şi a fost importat/adaptat din vocabularul anglo-saxon în zorii modernităţii noastre industriale şi citadine, adică spre sfîrşitul secolului trecut, cînd am început să ne "sincronizăm" economic, legislativ şi instituţional cu Europa civilizată... În engleză scheme înseamnă combinaţie, intrigă ticluită cu multă abilitate; schemer va să zică intrigant, iar scheming - maşinaţie, urzeală. Într-o lume a formelor fără fond, şmecheria simulează formele fondului care trebuie importat.

Identitatea şmecheriei N-aş putea spune cu precizie cînd şi unde apare pentru prima dată cuvîntul "şmecherie" în literatura română. În tot cazul, ilustrarea cea mai expresivă a acestei categorii o găsim în schiţa Identitate... a lui I.L. Caragiale, din 1909. Aflat de vreo două luni în Franţa, în vizită la un prieten care locuia "la ţară" (de fapt: la marginea unui mare oraş indus