M-aş fi aşteptat ca un titlu precum Psihanaliză şi societate postmodernă să introducă o abordare sistematică, bine argumentată, a unei teme incitante. Cu totul altceva îşi propune însă Roland Brunner. Stilul său este polemic, avântat-sceptic, ornamentând din loc în loc fraza cu trimiteri docte (dintre care de-a dreptul obsedantă prin repetiţie este cea la Don Juan şi Zerlina ca subiecte metafizice), dar şi cu unele mai "populare" (care căutate cum sunt, devin de asemeni livreşti), precum istoria inventării jocului Monopoly în 1935 - şi ce va fi însemnând asta din punctul de vedere al autorului. Referinţele din urmă par menite întrucâtva să rotunjească o idee despre aria largă a fenomenelor contorizate.

Documentarea în ansamblu a acestei cărţi (în care se scrie - deloc rău - şi despre narcisism) trădează, pe de altă parte, nedezminţit şi naiv, un anume narcisism caracteristic multora dintre autorii francezi. Dacă în filosofie celebrat la cote înalte şi cu sfieli de modestie bombastică este Descartes, în psihanaliză fixaţia bibliografică a lui Brunner se va numi, cum altfel, Lacan. Nu-i vorba aici, desigur, să se pună în discuţie importanţa crucială a celor doi -, ci doar de o benignă, dar perseverentă şi orgolioasă gonflare, de care Descartes şi Lacan (Lumière şi Méliès în cinematografie etc.) sunt ultimii care au nevoie.

Pentru că am început cu ceea ce ar putea conta ca defecte ale cărţii, să mai consemnez tentaţia nu întotdeauna bine strunită a autorului către beţia de cuvinte şi către exprimarea patetic emfatică - şi aceasta suficient de discretă, notabilă poate mai ales prin înseriere cu alţi autori. Într-un plan mai general, Borges constata odată, cu toată grija în a menaja susceptibilităţi, o anume "nesinceritate" (ca investiţie de sentiment) a limbii în care scrie şi Brunner - comparativ cu engleza, de pildă, mai frustă poate, dar pare-se că