Scrierea şi dezbaterea de legi pare a fi ocupaţia cea mai atrăgătoare din România de astăzi. Salariul nu-i prea mare: vreo 500 de dolari. Un director de întreprindere face mai mult. Ce să mai vorbim de un preşedinte de bancă. Şi, cu toate acestea, oamenii - să le spunem politici - sînt gata să pună la bătaie mulţi bani, mult timp şi multă energie pentru o slujbă în care, în mod oficial, responsabilitatea depăşeşte cu mult beneficiile. Şi cînd spunem responsabilitate spunem destinele ţării. Aşteptările milioanelor de oameni. Privirile străinătăţii. Viitorul copiilor. De fapt, speranţa e chiverniseală. Şi cu cît partidul a fost implicat în mai multe deranjuri, cu atît mai atrăgător se dovedeşte. Speranţa care îi ţine aproape pe admiratorii interesaţi e că scandalurile sînt adevărate şi nu că ar fi nişte calomnii. Să-i spunem moştenirea partidului comunist, să-i spunem tradiţie orientală? Cert este că majoritatea cetăţenilor cu ambiţie intră în partide căutînd ajutor în carieră sau afacere şi nu pentru a susţine vreo cauză publică pasionantă. Ideologia nu numai că nu are prea mare importanţă: cîteodată, nici nu e cunoscută. Pe vremuri, la intrarea în partid, trebuia să ştii să răspunzi la cîteva întrebări dintr-o cărticică roşie. Care partid îşi mai permite o selecţie atît de neprietenoasă, mai ales într-o vreme cînd convingerile veritabile sînt, să recunoaştem, obiect de ridicul public? Pentru românii care au descoperit că, pînă la urmă, capitalismul înseamnă totuşi bani, deosebirea între ideologii pare a fi cel mai adesea viteza, nu mijloacele ori, să iertaţi, morala. Un partid care să nu fie în stare să pună o vorbă bună pentru tine e un concept absurd în ţara noastră. În fond, idealul la români e ca un iceberg: partea de la suprafaţă îşi schimbă culoarea în funcţie de anotimp, în vreme ce baza dă de fapt sensul mişcării. Exemplu: principiul "să luăm de la bo