Nu prea există locuri în lume unde politicienii să fie mulţumiţi cu sumele alocate de stat pentru politică, cu banii cîştigaţi prin muncă cinstită, iar oamenii cu bani, cu mulţi bani, să nu încerce, cu succes, să-şi asigure viitorul prin cumpărarea celor care sînt sau vor fi la putere. În Filipine şi în Indonezia, în Germania şi Franţa, în Israel şi în Marea Britanie, pentru a nu ne referi decît la dezvăluiri recente, corupţia oamenilor politici şi amestecul banilor în politică produc crize, tulburînd pacea socială, prin subminarea necesarei relaţii de încredere dintre cetăţean şi reprezentantul său în sfera politicii. Cînd legislaţia e permisivă sau incompletă, lăcomia aglomerează "trecerile de pietoni", spaţiile unde ar trebui să circule oamenii cinstiţi. Cînd legislaţia e restrictivă, inteligenţa rapacităţii detectează rapid modalităţile de a o ocoli sau de a o eluda. Nu e adevărat că politicienii din ţările bogate se compromit numai pe sume mari, ceea ce le-ar acorda o anume grandoare. Roland Dumas, fost ministru de Externe în Franţa, preşedintele Curţii Constituţionale, este trimis în judecată pe acuzaţia că ar fi dat un aviz pozitiv vînzării de fregate cu uz militar către Taiwan, în schimbul unor cadouri, printre care şi o foarte scumpă pereche de pantofi. Tot acolo, un fost prim-ministru, Alain Juppé, a fost acuzat că a profitat, el personal şi fiul său, de locuinţele cu chirie mică din rezerva socială a primăriei Parisului. În Marea Britanie, deputaţi ai Maiestăţii Sale primeau cîte o mie de lire sterline pentru o interpelare în Parlament în folosul unor interese economice private. Desigur, există şi o corupţie cu pretenţii dezinteresate:

banii circulă nu în folos personal, ci în folosul partidului, ceea ce dă persoanelor acuzate aerul unor martiri sacrificaţi de o gloată nerecunoscătoare (cazul fostului cancelar Kohl, al liderului socialist fran