În perioada 12 - 16 octombrie, la Rîmnicu Vîlcea, acolo unde în ultimii ani s-a derulat unul dintre cele mai coerente şi mai eficiente proiecte privind implicarea directă a artistului în problemele curente ale oraşului, a avut loc un Simpozion privind receptarea şi recuperarea tradiţiei din perspectiva postmodernităţii. Organizată de Fundaţia Har, mai exact de sculptorul Alexandru Nancu, de criticul de artă Luiza Barcan şi de pictorul Gheorghe Dican, cu sprijinul forurilor locale şi al Ministerului Culturii, această manifestare prelungeşte o altă acţiune, începută în vara acestui an şi a cărei miză a constituit-o vitalitatea lemnului şi a cioplirii, două componente majore ale tradiţiei artistice, în noile condiţii tehnologice şi înlăuntrul actualelor filosofii care privesc lumea bunurilor simbolice. Această problemă, a vîrstei artistice şi morale a lemnului, aparent minoră şi tocmai bună de aşezat în vecinătatea furtunoaselor controverse teologice dintr-un Bizanţ aflat sub stare de asediu, poate ea singură clarifica multe dintre dilemele şi mirările noastre de astăzi. Chiar şi o privire sumară asupra aventurii acestui material, inclusiv în spaţiul sculpturii şi al culturii româneşti, arată limpede că fenomenele care se petrec sub ochii noştri nu sunt nici întîmplătoare, nici izolate şi nici lipsite de logică şi de motivaţie, aşa cum de multe ori suntem tentaţi să credem.

Dacă iniţial lemnul marca o solidă aşezare în centrul lumii, iar acest centru era ocupat de figura umană, de această mărturie a transcendenţei întrupate, dacă, mai apoi, el devine obiect/subiect al construcţiei imginare şi vehicul al libertăţii şi al gratuităţii spiritului, păstrîndu-şi, însă, întreaga sa autoritate materială şi demnitate formală, în cea de-a treia etapă, mai exact în imediata noastră contemporaneitate, el este recuperat, ca formă reziduală, din chiar proximitatea neantu