Această inspirată parafrază după un vers celebru al lui Rimbaud prefaţează un autoportret al lui Bogdan Ulmu din ultima sa carte, Jurnal (de) ludic, poate cea mai pertinentă (pentru că: subtilă, necruţătoare, mustind de sub-înţelesuri) definiţie a unei persoane agreabile celor care ştiu preţul umorului şi ironiei fine, complet dezagreabilă însă pentru proşti întrucît, se ştie, ironia este ininteligibilă prostiei. Un ludic în Parlament - devine un non-sens. Un preşedinte de stat ludic- domneşte doar un minut. Un cioclu ludic - e un accident profesional! O descalificantă eroare. Un şef de poliţie ludic nici nu se poate imagina! Etc. Aflîndu-se pe cea mai de jos treaptă socială, omul nostru îşi permite orice; ori, cine-şi permite orice, nu este iubit de cei care trebuie să fie vigilenţi, atenţi, serviabili, umili, oportunişti, conjuncturişti, stresaţi, terorizaţi ş.a.m.d. Ludicul moare, dar nu se predă!...".

Şi cînd nu moare şi nici nu se predă, ludicul citeşte, scrie, montează spectacole şi priveşte "ca la teatru" circul mediatic, selectînd şi alăturînd informaţii aiuritoare dintr-o lume unde e posibil orice: în Puerto Rico, operele lui Kafka, Borges, Marquez, Neruda, Hugo sînt interzise din cauza "intolerabilei lor calităţi morale şi ideologice", pentru ca, la celălalt capăt al lumii, să descopere că "băiatul de încredere al lui Caragiale din localul lui buzoian, un tinerel de 19 ani, Ştefan Stănescu, avea să devină, peste o vreme... tatăl Suzanei Gîdea" (pentru cititorii mai tineri: comic-corozivul Caragiale, prin personaje, e "tatăl" şefei cenzurii din anii '80: si non e vero, e ben trovato!). Cîtă literatură, atîta viaţă în Jurnal (de) ludic; pînă şi tăcerile, momentele de inspiraţie (de după respiraţia lecturii), de reculegere - micile spaţii albe dintre segmentele textului - semnifică de fiecare dată ceva anume, ivesc sensuri din însăşi ambiguitatea