Urîte-mi sînt, deopotrivă, comemorările şi aniversările mediatizate. Nu numai pecetea lor de artificial, frizînd kitschul, supără, ci mai ales faptul că ele au produs şi continuă a produce sintagme îndelung comentate, citate, parafrazate, unele sfîrşind - vai! - a se lipi ca o etichetă de opera sau de numele bietului comemorat/ aniversat. Dacă însă mă supun, iată, acestei motivaţii extrinseci pentru a scrie despre Ioan Alexandru, o fac dintr-o mare dezamăgire, întrucît am sperat copilăreşte - împrumutînd din preaplinul copilăresc al Poetului - că-l voi revedea eliberat altfel, după logica omenească adică, de boala care mult l-a nedreptăţit prin hiatusul spaţial interpus deofiinţei Poet-Patrie.
Ce-i datorez, în plus, faţă de cititorii de rînd autorului Imnelor?
Înainte de toate o strămutare-n mine prin credinţă - cum ar fi zis Poetul -; prozaic spus: imboldul hotărîtor mie de a mă întoarce de prin hăţişurile şi cărăruile altor coclauri (ateisme, budisme etc.). Cum? Prin extraordinarele sale "cursuri facultative de ebraică" ţinute mereu în săli aflate în proximitatea cerului din clădirea bătrînă a Universităţii bucureştene unde poposise benefic, prin 1968, din Clujul tinereţii sale, cursuri care se dovediseră a fi curajoase şi fascinante catehizări. Regimul ateu îmi pecetluise adolescenţa cu un fel de jenă dispreţuitoare faţă de credinţa strămoşească, molcomă şi smerită, mai degrabă pitulată în clar-obscurul liturgic al vreunui schit, decît expusă luminii imperial-bizantine al vreunei catedrale pîndite de ochii diabolici ai mass-media. Or, acum, pentru întîia oară înafara zidurilor bisericii întîlneam un intelectual veritabil vorbind cu seriozitate, patos, erudiţie şi, mai ales, cu sinceritate despre Sfînta Treime, despre Fecioara Maria, despre bisericile româneşti... Întreba la început, cu glas coborît, dacă-l auzim şi ne invita mai aproape de cate
