Aduceţi-vă aminte cît de a proasta rîdea Mozart în filmul Amadeus, acela care a supărat primăria Vienei, isprava americană a lui Milos Forman, regizorul. Dacă nu ştiţi vă povestesc eu ce se întîmplă: chicoteşte a proasta marele geniu, se pipăie cam neruşinat cu gagica lui, se hîrjonesc pe sub mesele cele împărăteşti în odăi dosnice, în timp ce Salieri, compozitorul cel încovoiat de demnităţi şi funcţii, rivalul nărodului aceluia, stă într-o parte şi priveşte scena cu pricina şi e tare mirat, e asemenea prezidiului Academiei Române, priveşte el şi nu înţelege cum s-a îndurat Atotputernicul să dea atîta talent unei asemenea stîrpituri, unei asemenea arătări care nimic nu are într-însa în măsură să stîrnească respectul, cuvenitele onoruri. Fireturile cele de obşte nu se zăresc niciunde. Aşa şi la noi cu soclul lui Eminescu, îl apărăm cu încruntări şi pe dată ne repezim cu hărnicie erudită asupra ştiu eu cui, a cutărui ins care spune ştiu eu ce. Mie lucrurile astea îmi par foarte faine, ca să mă exprim mai puţin academic. Am mai vorbit eu undeva, într-o analiză atentă şi la obiect, cît de frumos se dezvoltă în umbra prezidiilor, cultura de mausoleu, cum anume este ea de împovărată de medalii, cît de ţapănă se arată ea, cum prin templul cel ticsit cu tot felul de onoruri şi cădelniţe cu tămîia frumos aranjată, năvăleşte ea, draga de cultură de mausoleu, cu un calendar fix: e atîta şi atîta ale luni, apucăm noi cădelniţa, săltăm patrafirul din cuierul cel din colţ, ceva cărbuni aprinşi punem în căuşul cădelniţei şi pe dată începem să lasăm peste milostiva şi cucernica instanţă receptoare polisemia cuvîntului doxologic, în loc de haleluiah şi amin folosim alte feluri de vorbiri doxologice, le ştiţi prea bine, mă umple plictisul să le redau, să le aduc în pagină, le las pe seama prezidiilor. Între timp Mozart rîde a proasta sub masă cu gagicuţa lui, viitoarea sa soţie