Radioul, spunea Marshall McLuhan, "reduce lumea la dimensiunile unui sat şi creează o insaţiabilă plăcere ţărănească pentru bîrfe, zvonuri şi atacuri la persoană. Dar nu omogenizează diversele cartiere ale satului". Este un medium care implică profund persoanele, o "tobă tribală", o "extensie a sistemului nervos central". La începuturile sale, a fost o "cutie cu distracţii" pe care oamenii o ascultau în grup, în baruri ori în timpul unor reuniuni amicale. Abia apariţia televiziunii a transformat radioul dintr-un medium de "evaziune" într-un "sistem nervos de informaţie", în care "buletinele de ştiri, ora exactă, informaţiile despre trafic şi, mai ales, buletinele meteorologice au funcţia de a-i accentua puterea originară de a implica persoanele" (Marshall McLuhan, Understanding Media, 1964). De aceea, în evoluţia mijloacelor de comunicare în masă, apariţia unor medii concurente n-a slăbit radioul, ci l-a obligat să se adapteze. Şi l-a ajutat să cadă mereu în picioare. Televiziunea l-a făcut mai eficient, Internetul nu-l concurează, ci îl fortifică: ideea că poţi asculta, pe Internet, un post de radio din Brazilia sau din Madagascar nu face decît să te apropie şi mai mult de "consătenii" tăi brazilieni sau malgaşi. (Încercaţi şi veţi vedea ce senzaţiune interesantă ai cînd afli, de la faţa locului, că plouă la Rio). Evoluţia tehnologiei a avut şi ea o contribuţie la păstrarea acestui statut de "companion" al radioului. Aparatul cu tranzistori, bun de luat la iarbă verde (inclusiv la picnicuri de 1 Mai şi 23 August - o, tempora...) ori pe stradă, ne-a sprijinit dorinţa de a ne menţine propria lume şi atunci cînd ne aflăm printre ceilalţi. Dotarea automobilelor cu aparate de radio, la început un lux, astăzi o banalitate, ne oferă iluzia că rămînem cumva în orizontul domestic, stabilindu-ne singuri căile de comunicare cu "satul", chiar şi cînd, pe drum, sîntem înc