Chestiunea evreiască, aşa cum se prezenta ea, era, şi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, una inflamantă şi mereu inflamabilă. Exista o puternică pătură de evrei pămînteni. Dar acestora li s-a adăugat, între 1830-1850, un val masiv de imigrare din Rusia şi Galiţia. Se creează, foarte repede, un curent de opinie politică puternic antievreiesc, cu argumentul economic că evreii ocupă spaţiul clasei mijlocii, neîngăduind românilor accesul spre acest spaţiu vital pentru construcţia economică. Aşadar, cum observase Sombart, înfruntarea era, precumpănitor, economică, evreii reprezentînd capitalismul care atunci se constituia. Dar, cum se întîmpla de obicei, se înregistrau şi excese antisemite de natură religioasă, de la acuzaţiile de deicid, la cel de omor ritual. Statisticile acreditează că, în Moldova, în 1803, erau 12.733 evrei, iar în 1859 - 118.922 (la o populaţie creştină de 1.630.219 locuitori). Majoritatea covîrşitoare a evreilor din Moldova locuiau la oraşe (126.129 în 1899). Exista o tradiţie de toleranţă pentru evrei, Statutul (un fel de Constituţie) lui Alex. Ioan Cuza postulînd treptata încetăţenire a evreilor, care prelua, de fapt, articole din Constituţia munteană de la 1848. La pregătirea Constituţiei din 1866, iniţial, un articol prevedea: "Confesiunea nu constituie, în România, o piedică pentru naturalizare. O lege specială va rezolva naturalizarea graduală şi acordarea pentru israeliţii care vor fi stabiliţi în România". Imediat, au fost pornite campanii de un antisemitism violent, cerînd excluderea evreilor din Principate de la dreptul de a căpăta cetăţenie română. Cu deosebire active au fost, la Iaşi, (şi, de aici, în întreaga Moldovă) "Fracţiunea liberă şi independentă" (aripa moldovenească a viitorului Partid Liberal) şi, la Bucureşti, cercurile din jurul gazetei lui Cezar Bolliac, Trompeta Carpaţilor (Junimea era adversara fracţioniştil