(Poem pentru Nicolae Manolescu)
Mă strădui să înaintez cît pot de lucid în timpul asurzitor. Caut să-mi liniştesc nedumeririle, să nu creez chiar eu, înşirînd în neştire litere confuze, noi încîlcişuri, vîrtejuri absorbante în fraze aiuritoare. Sînt tot mai uimit cînd aud pe unul, pe altul, spunîndu-mi că-s poet, că-s scriitor, deci, nu-i aşa?, să-mi văd de fantasmagoriile mele, de versurile ce-mi bîntuie zilele şi nopţile... să nu mă bag, care va să zică, unde nu-mi fierbe ciutura, paharul, ibricul... Bine, dar nu-s om? Şi oricît m-aş amăgi (însă nu încerc; nu "detaşarea", zburdatul peste dealuri şi cîmpii, abandonul în fistichiu şi tralilulila, amestecarea mîlurilor personale, aşa, de dragul cuvintelor...), oricît aş privi nourii, amurgurile fastuoase, curţile pitoreşti ale periferiilor etc. etc... pînă la urmă ajung iarăşi cu gîtul, cu creierii, cu sufletul... e şi normal... simt tăişul necruţător al clipei. Ora se lărgeşte incredibil, e grea de ştiri, de contradicţii, de panici şi elucidări nebănuite. Calm, îmi şoptesc, discerne, cerne făina asta, gospodăreşte, desparte minciuna de adevăr, măcar nu umbla ca orbeşul în viaţa ta, în a celorlalţi.
Să nu mă pripesc. Iau abacul şi socotesc pe bilele albe şi negre. Mi-a rămas intactă o speranţă incurabilă, credinţa nestrămutată în ridicarea unui curcubeu benefic deasupra mlaştinilor aparent nesfîrşite. Mai exact: implicarea în desfăşurarea tărăgănată, cu opinteli inestetice, suişuri searbăde, coborîşuri abrupte... aşezarea umărului, a trupului în muncă, da, în munca de-a înălţa "curcubeul" amintit, visat... Nimic, nici reveria nu-i fără efort! Să-mi ordonez gîndurile, bucăţile de "pricepere". Să-mi curăţ, să-mi şterg rafturile îmbîcsite de praful inevitabil al vîrstei, de rumeguşul rînced al renunţării... Să-mi chem întruna autorii dragi în preajmă, să-i rog să-mi mîngîie amărăciunile cu vorb
