Fair-play negativ şi pozitiv "A juca cinstit, a juca respectînd regulile şi mai ales, a juca respectînd adversarii şi/sau partenerii" - este cea mai bună traducere a termenului "fair-play", des întîlnit atît în jocurile sportive cît şi în viaţa cotidiană. În ciuda înţelesului clar pe care acesta îl are, el este receptat în două moduri diferite: negativ sau pozitiv. (Diferenţa de percepţie este dată de mărimea grupului pentru că "întotdeauna majoritatea are dreptate".) Termenul implică desigur un arbitru care de fiecare dată cînd cineva încalcă regulamentul trebuie să intervină pentru a echilibra balanţa jocului şi obligatoriu să facă dreptate, pedepsind vinovaţii. Se înţelege, cel mai greu este să fii arbitru. Mai ales cînd vinovatul este nevinovat. Sună aiurea, dar se întîmplă în realitate. Un astfel de caz bizar a fost Andreea Răducan - vinovata nevinovată - care a "ridicat ţara la luptă dreaptă împotriva capitaliştilor" (de parcă noi ce dorim să fim? - a se face diferenţă între a dori să fim şi a fi). Succesul răsunător şi de netăgăduit al "fetiţei noastre" a devenit simbolul spiritului românesc biruitor (asemeni lui Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul). Însă (cum orice minune ţine trei zile), vestea că a fost depistată ca dopată dintr-o crasă incompetenţă a doctorului (singurul vinovat în adevăratul sens al cuvîntului) şi că i s-a retras medalia (pe drept cucerită) a zguduit opinia publică de acasă. "- Hoţii, capitaliştii, uă! Jos Nurofenul! Te iubim Andreea!" au strigat românii. Fetiţa a devenit atunci un fel de Ioana d'Arc, iar noi ne-am simţit furaţi şi goi. Dar (deşi nu vrem să recunoaştem) arbitrii aveau dreptate. Chiar dacă e o vinovată nevinovată tot trebuia respectat regulamentul. Decizia a fost justă. Noi nu am vrut să-i înţelegem justeţea şi pentru majoritatea românilor a fost un "fair-play negativ". Un alt caz interesant este c