În eseul Manie epistolară, din 1984, Emil Cioran ajungea la concluzia că, deşi leneş, a scris totuşi un număr impresionant de scrisori, fiind ca atare ceea ce s-ar putea numi un "leneş performant". Faptul e uşor de dovedit de sutele de scrisori strânse în cele două volume apărute în 1995, unul la Ed. Humanitas (Scrisori către cei de-acasă, îngrijit de Dan C. Mihăilescu), celălalt în colecţia Apostrof (12 scrisori de pe culmile disperării, editate de Ion Vartic, reeditate de curând de Alex. Condeescu în colecţia bibliofilă a Muzeului Literaturii Române). Din nefericire, scriitorul, mort la 20 iunie 1995, dar bolnav deja de câţiva ani, n-a mai apucat să recitească misivele, considerate pierdute. Marele său regret se datora, aşa cum menţiona în eseul pomenit mai sus, nu atât valorii intrinseci a scrisorilor, cât faptului că în acele scrisori s-ar fi putut descoperi, aşa cum era la 26 de ani, în momentul, sosirii în Franţa. Lipsit de această oglindire retrospectivă îi era greu să reconstituie doar din amintiri şi din cărţile proprii, imaginea acelui "nebun fără nebunie", care bântuia insomniac străzile Sibiului, Bucureştilor şi apoi ale Parisului.
O parte a scrisorilor considerate pierdute, de fapt doar ascunse timp de decenii prin diferite arhive, se află în colecţiile Muzeului Literaturii Române, fiind în bună parte inedite. În număr de câteva zeci, ele au fost expediate lui L. Blaga, Ion Chinezu, Pompiliu Constantinescu, Petru Comarnescu, Sergiu Dan, Ecaterina Săndulescu, Bucur Ţincu, dintre care 12 sunt cele "de pe culmile disperării", pe care le pomeneam anterior.
Perioada cuprinsă între 1933-1947 a fost cea mai agitată din biografia scriitorului (fiind perioada aventurii sale legionare şi a stabilirii în Franţa), deşi el nega cu obstinaţie că ar avea o biografie, şi-şi considera viaţa lipsită de semnificaţie. Din acest punct de vedere, deosebit
