După ce vorbeşte - chiar vorbeşte, căci ţine un discurs - despre soarele mediteranean, Valéry conchide: "Soarele introduce ideea unei atotputernicii supreme (îmi cer iertare, deşi nu-mi aparţine, pentru pleonasm, L.C.), ideea de ordine şi de unitate generală a naturii" (I, 1095).

Aşa fiind şi de vreme ce omul e o fiinţă religioasă, nu se putea ca soarele să nu fie zeu. Deşi, la drept vorbind, Dumnezeu nu-şi impune prezenţa decât neţinând seama de ordinea creată chiar de El. Altfel, dacă n-o încalcă, devine inutil. Inutil ca zeu. Rotiţă în propriul său angrenaj. Atunci, ştii dinainte între ce ore, sau în ce luni, soarele va arde tare, ori va fi blând. Îţi poţi ordona viaţa în funcţie de soare, fără să-ţi mai pese de el. Nu mai ai de ce să i te închini pentru că nu poate să-ţi facă rău. Poţi, ca să întreţii o idee înaltă despre tine, să-l cinsteşti la anumite date, în anumite ceremonii. Cu totul altcum stau lucrurile dacă soarele este - şi aşa este - arbitrar. Când arde până-ţi strică recolta, sau nu se arată când e nevoie de el. Atunci apare frica de zeu. Atunci îţi baţi cu toată convingerea fruntea de pământ.

Soarele ar domni asupra unei lumi aride dacă nu şi-ar ascunde faţa, ca să plouă. Soarele are nevoie de nori, Dumnezeu de celălalt.

Cum era şi de aşteptat, Valéry îl preferă pe Apollon lui Dionysos. Apollon respinge misterul, nu ne tulbură simţurile, nu vizează partea obscură din noi. Ne convinge, nu ne supune. Nu se ascunde sub un văl. Nu vrea să-i înfrângă pe monştri, vrea să le înţeleagă resortul. Îi străpunge cu întrebări, nu cu săgeţi. Triumful lui asupra lor e acela de a-i înţelege. Le este superior, nu învingător. O dată ce le-a descoperit principiul, i-a redus la starea de cazuri particulare şi, încă mai derizoriu, la paradoxuri ce se pot explica (cf., I, 1201). E dătător de speranţă. Numai potrivit acestui model se poate