Discuţia cu o inteligentă prietenă (poate nu chiar "cea mai inteligentă femeie din România", cum se exprima despre altcineva un bărbat, inteligent şi el, dar înclinat, ca tot românul, spre clasamente, superlative şi gafe), comentatoare lucidă a vieţii politice şi culturale, m-a determinat să fiu mai atent la analişti, cei care apar des la televizor şi fac un fel de psihanaliză a societăţii noastre. Unii (majoritatea) văd atît binele, cît şi răul, încearcă să despartă, cum se zice, grîul de neghină, lumina de beznă, legea de aleatoriu, eternul de efemer, să descopere nuanţe acolo unde priveliştea sau problema pare monocoloră, monotonă, univocă. Cineva dă şi note, între 1 şi 10, ca pentru a sublinia că sînt, în clasa politică, elevi de toate categoriile, unii care au învăţat lecţia (de democraţie, de conducere, de comportament), alţii care n-au învăţat-o, unii care şi-au făcut temele, alţii care trag spre corigenţă. Vreo trei-patru comentatori, însă, ori de cîte ori apar, pe diverse posturi, la televizor (şi apar destul de des), îşi iau un aer sumbru, trăsăturile feţei împietresc într-o încruntătură aprigă, neguroasă, iar vocea lor de Casandră pare că vrea să sfărîme şi diamantul. Sigur, situaţia ţării în tranziţie este tristă, clasa noastră politică e stîngace, socialismul şi economia dirijată nu prea se dau bătute, nici vechii securişti şi vechii activişti nu cedează cu una, cu două, se greşeşte mult, se fură şi mai mult, ne despart ani de Europa şi de NATO, ba chiar
de unele ţări din vecinătate. Asta nu înseamnă că se trăieşte mai prost decît sub dictatură, că toţi politicienii sînt corupţi, hoţi sau inepţi, că reforma este inexistentă, iar capitalismul e, în ceea ce ne priveşte, o utopie, că anii care ne despart de Europa sînt ani-lumină... Dacă totul ar fi atît de rău, dacă nu ar exista sector privat (din statistici rezultă, pare-se, că acesta l-ar fi