Cu patruzeci şi patru de ani în urmă, în toamna lui 1956, izbucnea la Budapesta revoluţia. Eram student în primul an de facultate. Părinţii mei, abia întorşi de la închisoare şi rămaşi fără casă, locuiau, la Sibiu, într-o cameră închiriată de o familie de unguri. Aveam, aşa dar, ştiri despre ce se petrecea în ţara vecină dintr-o sursă foarte precisă. Cu ocazia unei scurte călătorii la ai mei, am ascultat eu însumi, la radioul proprietarilor, ultimele cuvinte ale crainicului de la radio Budapesta, înainte ca sovieticii să oprească emisiunea. Vocea aceea n-am s-o uit niciodată, deşi doar bănuiam ce spune, fiindcă nici unul dintre cei de faţă nu mai avea puterea să-mi traducă. Sau îşi imaginau cu toţii că nu are nevoie să fie tradus strigătul de teroare al unui popor strivit de tancurile ocupantului.

Nu era acesta întîiul eveniment istoric pe care-l trăiam. Şi nici ultimul. Generaţia mea a fost răsfăţată din acest punct de vedere. Aveam treisprezece ani cînd a murit Stalin. Şi dacă intrarea ruşilor în Ardeal şi apoi sfîrşitul războiului m-au prins la o vîrstă la care le înţelegeam vag semnificaţia, comunicatele repetate cu privire la boala lui Stalin şi apoi anunţul solemn al morţii sale - "inima marelui conducător a încetat să bată" - mi-au dat o idee teribilă - ca un frison - de ceea ce înseamnă istoria. Ca şi, douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, invazia Cehoslovaciei şi, în 1989, revoluţia română. întîmplarea a făcut ca, în finalul deceniului al noulea, să mă aflu de două ori pe an în casa unor prieteni, cu prilejuri aniversare, şi să măsor, împreună cu ei, precipitarea ritmului istoriei care a condus la prăbuşirea comunismului, ţară după ţară, în toată Europa Centrală şi de Est. Aş putea spune că, în toate aceste momente, am simţit istoria, pulsul ei răsfrînt în fiinţa mea ca un ecou într-o peşteră.

M-am gîndit nu o dată la felul în care au trăi