sau omul care-şi învaţă calul să nu mănînce Cred că există cîteodată o legătură între prostie şi şmecherie, luată, aceasta din urmă, în înţelesul de "proastă şmecherie". Trecerea de la una la alta poate fi chiar biunivocă, cu condiţia să nu uităm că judecata despre ceea ce facem nu este în nici un caz obiectivă, nici imuabilă în timp: una este ce cred (ce vreau să cred) eu, alta este ce cred ceilalţi, care rar cad de acord în a judeca o faptă pe care altcineva a făcut-o. Foarte des comicul ia naştere tocmai din acest hiat între intenţionalitatea subiectului şi interpretarea externă, diferită, a realităţii. Un mare număr de basme, anecdote sau chiar fabliaux-uri au fost antologate şi clasificate după criterii taxonomice elaborate cu precădere pe baza unor elemente de conţinut. De la J. Bédier, care publicase o excelentă monografie, structuralistă avant la lettre (Les Fabliaux, 1893), anticipînd mai nuanţat modelele interpretative ilustrate abia cîteva decenii mai tîrziu, pe baza invariantelor, de Vl.I.Propp (Morfologija skazki, 1928), pînă la A. Aarne (Verzeichnis der Märchentypen, 1910) şi la A. Aarne şi S. Thompson (The Types of the Folk-tale, 1928), al doilea autor oferindu-ne în fine un foarte bogat Motif-Index of Folk-Literature: a Classification (în şase volume: 1932-1936; 1955), mai toţi ne-au furnizat instrumente bibliografice de preţ şi de neînlocuit. Totuşi, dacă ne-am opri la ceea ce este comun, stabil, cuantificabil, am renunţa probabil la descifrarea fenomenelor literare investigate: o înţelegere mai intrinsecă, dacă nu chiar autentică, a realităţii nu se poate abţine de la a valorifica şi a interpreta mai degrabă ceea ce este specific, ce deosebeşte un text faţă de altul, ceea ce creează un écart faţă de o altă tradiţie culturală. Dacă luăm în considerare povestea care, în lucrarea lui S. Thompson, se găseşte clasificată sub tipul nr. 1682: The G