Campania electorală se face cu poezie, guvernarea cu proză, zice o maximă politică. Dar chiar şi poezia alegerilor are partea ei mai pedestră, pe care politicienii o ţin de obicei ferită de ochii lumii: finanţarea. Iar într-o democraţie partidele au nevoie de bani serioşi, pentru că numai dictaturile îşi pot permite o politică ieftină. Libertatea de exprimare e minunată, dar ea face ca atenţia publicului să devină o resursă rară şi preţioasă pe care o poţi capta doar cu mari eforturi. Nu numai în ţările dezvoltate, dar chiar şi în România e clar că politica se scumpeşte de la un an la altul. Campaniile devin mai profesionale, preţul reclamei audio-vizuale urcă, partidele au nevoie de personal permanent şi centre de politici publice care să facă programe. În plus, actualul sistem de vot pe liste produce campanii destul de puţin costisitoare; dacă se va adopta şi la noi o variantă de vot uninominal, asta va pompa şi mai mulţi bani în politică, deci discuţia va continua multă vreme. Unele surse de finanţare nu ridică cine ştie ce obiecţii: cotizaţiile membrilor, contribuţii din salariile demnitarilor aleşi pe liste, mici donaţii anonime pe care simpatizanţii le pot face atunci cînd completează declaraţiile anuale de venit. Însă nicăieri acestea nu sînt suficiente - şi cu atît mai puţin în România, unde tradiţia contribuţiilor pentru o cauză lipseşte, iar partidele nu au cine ştie ce bază istorică de simpatizanţi. Cota-parte din lefurile (relativ mici) ale demnitarilor e mai nimic în comparaţie cu nevoile, constituind mai curînd un gest simbolic şi uşor populist. Aşa că partidele trebuie să se descurce din alte surse, adică donaţii nominale legale sau ilegale, primite de la persoane sau firme în schimbul favorurilor pe care un deputat, ministru, şef de agenţie publică sau manager de regie le poate furniza. De aici, marea dificultate. Dacă regulile de finanţare a