Ultimul capitol al ultimei cărţi a lui Gérard Genette, Figuri IV, Seuil, 1999, îl constituie un fel de proză scurtă care, ne previne autorul, poate fi citit şi ca o "pastişă nostalgică după ceva", autorul lăsîndu-ne să ghicim după ce anume. Ştim că în faimoasa sa carte Palimpseste, Genette radiografiază toate formele de literatură de gradul doi, acordînd un loc aparte pastişei, regim admirativ şi uneori ludic al imitaţiei. Practicată mai ales de pictori, pastişa (care etimologic provine din italianul pasticcio - pastă) poate fi un exerciţiu de ucenicie constînd în reproducerea operei unui maestru, sau doar a stilului lui, un fel de "critică activă" cum a numit-o Proust, care i-a acordat mare credit ca exerciţiu pregătitor pentru formarea unui stil propriu. Dar tot în Palimpseste poeticianul ne previne că pastişa nu se referă obligatoriu la un stil ci şi la un conţinut, o tematică sau o viziune. Iată cîteva piste care ne pot face să recunoaştem în Capriccio (oare rima cu etimologicul pasticcio este involuntară?) o materie proustiană, Veneţia, o pictură care reverberează la această materie, Canaletto, un stil robbe-grillan descriptiv pe o temă, aproape familiară, cea a labirintului. Toate acestea fac din textul lui Genette un delicios exerciţiu scriptural, care contrazice oarecum afirmaţia sa că "în materie de ficţiune activitatea teoretică mă satisface pe deplin", redînd ficţiunii, printr-un fin filtru intertextual, drepturile şi luciditatea ei.

Veneţia înseamnă pentru orice vizitator, dar mai ales pentru cel novice, planul Veneţiei. Mergi cu o hartă sau cu un ghid în mînă, trecînd încă o dată şi încă o dată, de la plan la oraş, de la dedalul grafic la labirintul de piatră (de cărămidă) şi de apă, du-te-vino neîntrerupt între "real" şi reprezentarea sa. Etapă obligatorie a traseului - sau mai degrabă a circuitului, mereu repetitiv şi ambiguu (oare n-am ma