Sarcasmele cu care, de zece zile, sînt comentate în presa autohtonă peripeţiile alegerilor americane nu ţin de patrimoniul naţional; de la ireductibilii francezi antiamericani pînă la antioccidentalii de pretutindeni, refrenul este cam acelaşi. Cea mai solidă şi puternică democraţie a lumii s-a trezit în faţa unei probleme grele: ce anume se întîmplă cu animalul politic atunci cînd măgarul democrat şi elefantul republican se calcă pe picioare. Pasiunea pe care presa română o pune în prezentarea impasului american ţine de spiritul locului. Date fiind alegerile noastre apropiate, este reconfortant să vezi că un exerciţiu electoral se poate transforma şi altundeva în scandal. Apoi, America este - pentru toţi, prieteni şi inamici - motorul principal al acelui proces prezentat, în egală măsură, ca izbăvitor sau apocaliptic: globalizarea. Iar dacă America şchioapătă, nici globalizarea nu poate să se simtă tocmai bine. Cele ce urmează vor să arate tocmai lipsa de sens a spaimei româneşti în faţa globalizării. Întîi de toate, această intens evocată globalizare contemporană nu este deloc un produs preambalat care tocmai a picat, pe neaşteptate, din sfere oculte. Întreaga noastră istorie a fost, pînă acum, şi una a pre-globalizărilor succesive. O formă de globalizare a fost, la vremea sa, cucerirea romană. Spaţii profund diferite, aflate la distanţe imense între ele - într-o vreme în care distanţa geografică era cu mult mai importantă decît azi - au căpătat un reper comun, pentru ele preponderent benefic. Noi înşine sîntem un rezultat al acelei etape proto-globalizatoare; sau, altfel spus, cu excepţii ce sfidează bunul-simţ, nimeni nu pare a se mai plînge azi de faptul că, în urmă cu două milenii, un împărat roman a cucerit Dacia. Spuneam că mai sînt şi excepţii, precum româno-americanul (sic!) Napoleon Săvescu, autorul teoriei după care noi nu sîntem urmaşii Romei şi