Un poet căruia nu-i reuşesc clovneriile
Pavel Şuşară este un personaj imediat vizibil al vieţii literare. Are o constituţie fizică robustă şi poartă barbă. Se îmbracă sobru, dar nu uită să-şi adauge şi ceva de genul unei eşarfe roşii la gât. în evul mediu putea trece, deopotrivă, drept alchimist şi corsar. în vremea noastră este confundabil cu un om de afaceri din America de Sud, dar şi cu un pictor excentric. Când se angajează într-o discuţie, vocea lui gravă îi reduce la tăcere pe cei din jur. Când începe însă să râdă - din toată inima, arătându-şi dinţii albi şi sănătoşi -, întreaga asistenţă se dezinhibă şi se molipseşte de pofta lui de viaţă.
Cronicile de artă plastică pe care le publică săptămânal în România literară sunt construite solid, ca nişte studii. Eşafodajul lor teoretic are întotdeauna o anvergură disproporţionat de mare în raport cu aceea a operei analizate. Pavel Şuşară face parte dintre publiciştii care trag cu tunul în vrăbii. Funcţionarea minţii lui seamănă cu aceea a minţii lui Eminescu: nu se poate adapta la importanţa subiectului. Totul este luat în serios şi analizat până la ultimele consecinţe, într-un limbaj grav şi definitiv, care face ca şi umorul să pară un arabesc lucrat în fier forjat.
Adevărata vocaţie a lui Pavel Şuşară este probabil aceea de filosof. în mod curios, însă, acest bărbat plin de forţă, capabil de construcţii intelectuale bine articulate, se simte atras de teribilismul ieftin al avangardiştilor de azi (care îşi spun cu abilitate "postmoderni"). Ori de câte ori este lăsat nesupravegheat (de critica literară), se dedă cu plăcere jocurilor textuale, parodiindu-l pe Urmuz sau scriind versuri în argou. Recent, urmând exemplul lui Mircea Nedelciu, a compus şi el o "replică" la Povestea poveştilor a lui Ion Creangă (textul a apărut în revista Orizont), în care locul ţăranului este luat de
