În vremea comunismului, cartea ("obiectul-carte") avea, în unele privinţe, un sens subversiv. A face rost de o carte străină era, în mediile intelectuale, o performanţă şi un motiv de invidie. Nu mai puţin, în anii '80, anumite cărţi ofereau iluzia rezistenţei: se vindeau la suprapreţ, "pe sub mînă" (dacă aveai pile la librării) ori în piaţă, la negru. Îmi aduc aminte că, prin '87-'88, devenise un obicei vînzarea cărţilor în pieţe, duminica: oamenii veneau cu valiza ori cu sacoşa şi puneau pe tarabe, ca nişte precupeţi de bunuri simbolice, romane şi eseuri, serii întregi din Livre de Poche ori cîte un Petit Larousse. Cărţile "cele mai subversive" - de pildă, Cel mai iubit dintre pămînteni ori Istoria credinţelor a lui Eliade - nu erau expuse; pe tarabă stătea doar un carton pe care era scris titlul, iar cumpărătorul trebuia să se înţeleagă cu vînzătorul asupra locului şi momentului tranzacţiei, după ce se măsurau reciproc din priviri, temîndu-se şi unul, şi altul nu de o eventuală "ţeapă" comercială, cît de apartenenţa celuilalt la tagma securiştilor sau informatorilor. La vremea aceea, vînzarea cărţilor pe tarabe, alături de cartofi ori prune uscate, printre peştişori de acvariu ori porumbei, mi se părea că intră firesc în sistemul tehnicilor de supravieţuire. Într-o vreme cînd librăriile aveau vitrine şi rafturi întregi ornate "artistic" cu volumele omagiale închinate Conducătorului, nu era nimic degradant în acest circuit paralel de difuzare, care revenea la practici din secolele trecute: documentele arată că, acum două sau trei sute de ani, negustorii duceau cu ei, împreună cu mirodeniile ori cu mătăsurile aduse de peste mări, şi cîteva cărţi comandate de vreun preot ori de vreun boier cărturar. Iar lectura era şi ea, în secolele vechi, nu doar o "zăbavă" folositoare, dar şi o formă de rezistenţă în vremurile acelea cumplite, pline de năvăliri şi pîrjoluri