În satul meu, deosebirea dintre regimurile politice poate fi uşor determinată prin mijloacele simple ale geologiei rutiere. Procedeul seamănă cu măsurarea inelelor unui copac, în căutarea anilor secetoşi sau ai celor în care copacului i-a mers, din felurite motive, mai bine. În locul butucului folosim însă o secţiune verticală prin drumul comunal. Analizată cum trebuie, mostra aceasta ne dă măsura a zeci de ani de îmbunătăţiri în transporturi. La începutul istoriei, drumul era de pămînt întărit, cu şanţuri de scurgere a apei de o parte şi de alta. Căruţele trase de boi ţineau loc de trafic greu, iar gropile erau la fel de blînde ca şi timpurile. Pe vremea aceea bunicul conducea o şaretă şi făcea politică cu Goga. Asfaltul, ca şi puşcăria politică erau lucruri de neimaginat în tihna locului. Şi totuşi, istoria le-a adus pe amîndouă. Despre această epocă de pionierat ne vorbeşte primul strat de asfalt. Singurul de altfel în care s-a respectat proporţia de bitum recomandată de specialişti. Era vremea în care fiecare inginer se temea de acuzaţia de sabotaj, şi în care muncitorii la drumuri erau tineri brigadieri hotărîţi să schimbe lumea cu roaba şi hîrleţul. Cîţiva ani, drumul a fost o mîndrie şi un semn al vremurilor care va să vină. În locul acelor vremi însă, pe el soseau în sat activiştii cu munci de răspundere, întîi în Gaz-urile lor cenuşii, apoi în IMS-uri şi, în cele din urmă, în Dacii. Drumul era bun şi, la capătul inspecţiei, maşinile încărcate de atenţii se tîrau silenţioase spre oraş. Apariţia Daciei a coincis însă cu problemele. La oraş, primii tineri luau decizia revoluţionară de a nu se mai tunde. În satul meu, mecanizarea agriculturii producea primele gropi în drumul comunal. Prima reparaţie s-a făcut destul de repede. Gropile au fost astupate cu asfalt chiar mai bun decît primul. Grăbiţi însă, muncitorii lăsaseră în urmă cîteva denivelări: drumu