"...pe jumătate-de-om-vechi" Nu ştiu dacă ceea ce urmează prezintă vreun interes şi pentru alţii, dar cel mai recent număr al vostru, nr. 401, l-a provocat să scrie şi pe el, leneşul şi confuzul Jumătate-de-om-nou-călare-pe-jumătate-de-om-vechi, pentru că i-a răscolit nişte amintiri. Eu sînt acela, pe mine mă definesc astfel; am 20 de ani şi zece dintre ei i-am trăit într-un anumit regim politic, ceilalţi zece într-o perioadă pe care am convenit a o numi tranziţie. Nu vreau să fiu printre cei din a căror conştiinţă să dispară comunismul, tocmai pentru ca el să nu-mi rămînă la nivel inconştient. Am trăit suficient de mult în acele vremuri încît să mă impregnez de o anumită mentalitate, să deprind anumite reflexe dăunătoare pentru "omul nou" nouţ care se presupune că ar trebui să devin. Tata îmi explicase pe înţelesul meu de ce sistemul în care trăim e rău şi greşit, şi de ce trebuie să ţin această convingere pentru mine şi să n-o discut la şcoală. Bunicul asculta Radio Europa Liberă şi o numea codificat "şopîrla". La televizor auzeam ce bine ne merge şi în acelaşi timp în casă dîrdîiam, în aşa fel încît şi astăzi, în camera-mi îngheţată, îmi amintesc proustian (dar ce amară madeleina!) de copilărie. De serile în care mă întorceam de la grădiniţă cu program prelungit (sinistra instituţie, în care femeia de serviciu cu chipul prototipal al babei cloanţa ne ameninţa că ne coase limba - şi agita un enorm ac de cusut - dacă mai scoatem vreo vorbă) unde stăteam cu capul pe masă aşteptînd mîncarea; sfîrşitul programului; seara, marca momentul febril al aşteptării părinţilor; n-am uitat privirile copiilor aţintite spre uşa care se deschidea din cînd în cînd pentru cîte încă un fericit, pline de speranţă la mişcarea clanţei; dintre toate una singură oglindea bucuria în secundele următoare, pentru restul urma o nouă aşteptare... Ai noştri nici nu ne distingeau dintre ze