Şi în limba română, castana defineşte două lucruri. Mai întîi, este fructul cu acest nume, comestibil sau nu. Că arborele castan poate trăi secole, nu-i de mirare; nici că el este, de origine, din Balcani. N-ar fi exclus ca arborele cel mai longeviv să fie cel cu fructe necomestibile şi ca el să fie şi mai balcanic decît celălalt. Apoi, mai este şi castana care, necrescînd în pom, este numai un fruct al mîniei. Castană se cheamă cînd, cu pumnul închis, scoţi degetul mijlociu în afară, perfect îndoit, astfel încît să arate ca un colţ, şi cu el loveşti, rapid, razant şi pieziş, ţeasta - de preferinţă - adversarului. Zgomotul şuierat care se aude nu este decît semnul clar al unei dureri surde care invadează năvalnic tigva respectivului. Cînd aud de castane, mintea-mi zboară spre sensul secund şi spre armată - şi iată de ce: prin primăvara lui '86, soldat fiind, eram trimis într-o şcoală de gradaţi camuflată într-o pădure din jurul Bucureştiului; seara, după alergătura diurnă, ne permiteam cîte un BT fumat pe tihnite şi, des, şi cîte una-două partide de whist în patru, încinse pe valize, în mijlocul dormitorului. Clandestinitatea acestor acte era destul de excitantă; inutil de spus că nici fumatul şi cu atît mai puţin jocul de cărţi nu erau permise în vreo incintă destinată recruţilor R.S.R. (şi, acum, nu văd de ce ar fi trebuit să fie); în plus, prin unitate mai bîntuia ca o stafie marxistă un ofiţer atît de antipatic, încît generaţii la rînd se juraseră să-i spargă geamul de la sufragerie şi să-i zgîrie Dacia (ceea ce nu s-a întîmplat, spre onoarea soldatului român). Cert este că, într-o seară, pe cînd jocul de whist tocmai sta să înceapă, s-a întîmplat: ofiţerul a deschis uşa şi ne-a prins. De fapt, i-a prins, pentru că în jurul măsuţei din valize erau doar trei indivizi; cel de-al patrulea - povestitorul - tocmai urmînd să li se alăture, după ce va fi terminat