Cu-ncrâncenare şi-nverşunare neistovite, o stafie cu miros aspru de putreziciune hălăduieşte de vreun deceniu încoace pe şoselele, prin casele, prin garajele şi prin pivniţele românilor.
Ascunzându-se de lumină şi de aer, mortăciunea aceasta de lux este foarte greu de descris ori de desenat în cuvinte decente.
La anumite ore ale zilei ori ale nopţii, îndeobşte atunci când gândul limpede ori somnul binefăcător înving trupul oricărei fiinţe umane de bună credinţă, susnumita stafie căpăta forma unui gigantic păianjen pervers, ce ţese, cu hărnicie nepereche, în cele patru colţuri ale orizontului, holde peste holde de ştreanguri viclene, cu sfoara mai ascuţită decât tăişul celor mai lustruite pumnale.
Stafia Securităţii, căci despre ea vorbim, se hrăneşte, mai e nevoie s-o spunem, din tăcerea noastră şi din lipsa noastră de reacţie, ca vampirii din poveştile arhicunoscute cu iz de ev mediu, cu sînge omenesc.
Vechii, inumanei securităţi politice din deceniile totalitare (decenii trecute, slavă domnului, pentru totdeauna), deşi a fost, juridic vorbind, decapitată în 1989, nu i s-a aşezat, de către oficialităţile anilor din urmă, indiferent de coloratura lor, niciodată la vedere cadavrul sfârtecat şi mumificat. Nu i s-a săpat, foarte prozaic spus, în lumea românească mormântul. Şi consecinţele acestui fapt sunt de-o gravitate incalculabilă.
Aşa se face că Stafia Securităţii este departe de a fi numai o metaforă, o excrescenţă mai mult sau mai puţin ciudată, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, a imaginaţiei negre. Ea este, între români, pe capul şi pe viaţa românilor o prezenţă de-o eficacitate, din păcate, devastatoare. Este sucul gastric al unei boli care riscă să devină nemuritoare.
Tichia Stafiei Securităţii îşi lasă umbra între noi tot mai la vedere. Stafia Securităţii pune semenului ori chiar fratelui nostru pumnalul în
