M-am întîlnit zilele trecute cu o colegă de breaslă, româncă stabilită în Franţa cu mulţi ani în urmă. De atunci, nu mai vizitase ţara. Acum venise ca expert într-un proiect ONU. La un moment dat al discuţiei, am ajuns, inevitabil, la întrebarea "cum văd eu lucrurile?" Am dat din umeri, vizibil iritat de genul ăsta de întrebări-umbrelă, despre tot şi nimic. De fapt, era o introducere ocolită la răspunsul despre cum vede ea lucrurile. Căci, după doar vreo două săptămîni de umblat prin ţară, avea deja o părere, o impresie mai bine spus, pe care se jena să o exprime de teamă să nu pară pretenţioasă şi deplasată. Cu toate prudenţele metodologice de rigoare, mi-a mărturisit, în cele din urmă, că ceea ce a şocat-o de-a dreptul a fost faptul că românii nu par să mai aibă ceva care să îi lege între ei, ca români. Lipseşte acel liant care face o societate. Chiar şi în instituţii, la început îţi spun, foarte siguri pe ei, că au făcut şi au dres, iar apoi, dacă intri puţin în detalii, îţi spun dezabuzaţi că asta în România nu e posibil, că românii nu sînt în stare, eventual că ei au încercat, dar degeaba. Nu ştiu, căci n-am fost în multe locuri prin ţară, dar peste tot pe unde am fost am avut chiar impresia unui dispreţ de sine ca popor. În orice caz, mi s-a părut că peisajul social românesc este foarte mozaicat, insular, nu ştiu cum să spun, că nu există cu adevărat o "societate" românească. Spuneţi-mi, credeţi că greşesc? Am oftat şi i-am spus că nu, cred că nu greşeşte. Într-adevăr, fără cheag nu iese brînza, ori în afară de vreo victorie a tricolorilor ce altceva ne mai "încheagă" ca naţie în prezent? "Liantul care face o societate" nu poate fi decît de domeniul credinţei. Chiar şi interesul, care leagă şi el oamenii mai abitir ca orice, presupune, pentru a închega o societate, o credinţă aşezată
în interesul comun şi nu doar în cel egoist-individual. Or, ace