Pe vremea cînd filmele româneşti existau, nu cred să fi văzut unul - şi n-am văzut multe, dar nici foarte puţine - care să nu sufere de o uşoară afectare, de puţină falsitate sau măcar de o mică excentricitate pe ici, pe colo, ca nuca în perete. Dacă nu în scenariu, măcar în interpretare. Acum filmele româneşti sînt toate sublime, lipsind cu desăvîrşire. Dar nu şi reclamele în care femeile încearcă să prindă bărbaţii în mrejele detergenţilor pe unde apucă. În lift, pe balcon, pe cîmpia verde cu rufe albe la soare, pe care zburdă vesel şi biciclist poştaşul cu nări de vîrcolac. Nu şi gospodinele care, străduindu-se din răsputeri să treacă testul Tide, îl pică pe cel de recitare. Nu şi spotul pentru deodorantul Secret, în care găselniţa cu cele două tipuri de transpiraţie (feminin şi masculin) este atît de prost administrată, încît îţi spui că, decît aşa conversaţie conjugală, aşa culmi ale conformismului în semiobscuritatea unui aşa budoar - reflectînd probabil ideea de romantism mediocru pe care copywriter-ul şi-a făcut-o în privinţa confortului modern - şi, în fine, decît aşa personaje netede, corect îmbrăcate (el - cămaşă albă

şi cravată, ea - într-o ţinută poetico-decento-vag depersonalizată, de interviu) spunîndu-şi lucruri trase de păr, mai bine misterul frust şi unisex al săpunului de rufe Cheia. Şi astea sînt doar cîteva exemple. Şi ele mă fac să visez la o tanti Maria spălînd rufe cu Dero 2 în 1 sau Rex sau Bona sau cu toate la un loc în acordurile simfoniei nr. 3 (Eroica) a lui Beethoven într-o lume mai bună, în care un Aristotel postmodern le-ar ţine copywriter-ilor români conferinţe despre verosimil. Şi atunci, descoperind şi simplitatea şi firescul şi bunul-gust, şi-ar recăpăta umorul şi ar da lumii lucruri de calitate. S-ar uita la televizor şi ar înţelege la ce mă refer: un banal blocaj de circulaţie. Un băieţel se strîmbă prin parbrizul ma