Ia te uită, românii au luat cuvîntul frică din greaca bizantină! N-aş fi spus... Mă întreb cum spuneau că le e frică înainte?! Pentru că încerc să-mi închipui o limbă din care cuvîntul lipseşte. Nu se poate aşa ceva, exclus! În ce mă priveşte am folosit cuvîntul foarte des, vreau să spun că nu m-am ferit să spun că mi-e frică ori de cîte ori mi-a fost. În seara aceasta am recapitulat fricile pe care le-am cunoscut ca să aleg dintre ele una despre care să scriu. Doamne, cîte au fost... mari şi mărunţele, grave şi ridicole. La o distanţă enormă faţă de celelalte se plasează frica de securitate. Nu mi-aş ierta s-o uit. În copilăria mică am trăit-o prin frica părinţilor, prin cea a bunicii de 87 de ani trimisă la muncă forţată cu domiciliu obligatoriu la Bicaz, prin cea a profesorilor cinstiţi care încercau să ne spună adevărul, ignorînd manualele şi programele analitice.
Treptat am început să am propriile mele motive de frică, trebuia tot timpul să am grijă ce spun, cui spun, unde spun, trebuia să nu rîd, să nu mă strîmb. Din orice neatenţie sau omisiune puteai să cazi între labele lor. M-a întrebat cineva dacă mi-a fost frică de bătaia "băieţilor". De bătaia lor, nu! Oroarea mea era de alt ordin, mi-era teamă că strînsă cu uşa, şantajată cu viaţa alor mei, aş putea să ajung în situaţia de "turnător". Dacă mă gîndesc bine, esenţa fricii mele stătea în necinste. Sintagma "o fată necinstită" rezumă în comunităţile de care mă ocup o tragedie antică. Nu mi-a fost dat să păţesc aşa ceva. Nu le-am trebuit, aşa că n-am nici un merit. Frica de atunci nu se compară însă cu nimic şi, orice s-ar întîmpla de acum înainte, refuz s-o trăiesc. Irina NICOLAU
Ia te uită, românii au luat cuvîntul frică din greaca bizantină! N-aş fi spus... Mă întreb cum spuneau că le e frică înainte?! Pentru că încerc să-mi închipui o limbă din care cuvîntul lipseşte. Nu se poate aşa
