Am aflat de dispariţia lui Mihai Pop printr-un telefon de la fiul său Andrei. Cred că eu am fost acela care, la începutul anilor '90, îl numise pentru prima dată Moşu, respectînd astfel, cum grano salis, uzanţele şi cutumele din Maramureşul său natal, căruia îi fusese atît de credincios. Atinsese vîrsta la care devii un purtător viu al unei ancestralităţi. L-am cunoscut pe Mihai Pop în iunie 1971. Cu timpul, a devenit pentru mine mai mult decît un coleg mai în vîrstă, mai mult decît un profesor la Universitate, mai mult decît un prieten; a fost un mentor, un ghid, un om care m-a iniţiat nu într-o disciplină universitară (pe care, cu puţin efort, o găseşti în cărţi), ci într-o cunoaştere a oamenilor în diferitele lor "vocaţii şi stiluri", atunci cînd sînt cuprinşi de tragedia istoriei. Iar această cunoaştere nu e povestită în cărţi savante, ci în cuvintele celor care au avut o astfel de experienţă existenţială. A lui a fost intensă. Astăzi, făcîndu-mi ordine în amintiri, mă întreb: ce-mi rămîne de la Moşu? Îmi rămîn foarte multe, care se precipită sub vîrful condeiului. Dintr-o dată îi aud din nou tonul vocii, firavă şi fermă în acelaşi timp. Mă văd ascultîndu-l cînd îmi povestea evenimente importante sau cînd îmi răspundea la întrebări. Îmi plăcea maniera sa de a spune, serioasă şi dezinvoltă totodată, uşoară şi cinică (în sensul literal al termenului), în timp ce privirea sa vie încerca întotdeauna să surprindă reacţiile auditoriului pentru a şti dacă era demn de încrederea sa. Am lucrat mult cu Moşu. Îmi amintesc de unul dintre sejururile sale pariziene: timp de o săptămînă am stat închişi, ore întregi, în biroul meu, pentru a verifica, amenda şi completa traducerea unui lung poem popular al cărui original îl descoperisem (3.500 de versuri!). Textul îi plăcea datorită lungimii sale - ce suflu epic!, spunea -, datorită diversităţii conţinutului - ce însuşiri