Recent, editura Fundaţiei Culturale Române a publicat fragmentele "româneşti" ale jurnalului diplomatului elveţian René de Weck, fost ambasador la Bucureşti timp de 12 ani, între aprilie 1933 şi iulie 1945. O bună idee editorială şi o lectură utilă, în ciuda interpretărilor uneori paradoxale pe care de Weck le dă evenimentelor (alteori se vede, mai direct spus, că omul nu a înţeles mare lucru - vezi mai ales notele din cea de-a doua jumătate a lui '44 şi începutul lui '45) şi în ciuda, de asemenea, puţinelor greşeli scăpate printre degete de îngrijitorii ediţiei, de adnotare sau de traducere - menite uneori să dea peste cap farmecul frazei, precum traducerea curioasă a jocului de cuvinte pe care de Weck îl face plecînd de la numele ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger - Killing for ever, tradus prin Ucis pentru totdeauna (?!). Notele zilnice ale ambasadorului (începute abia în iunie 1939) nu aduc revelaţii istorice cruciale, dar vorbesc, destul şi bine, despre societatea bucureşteană a vremii şi despre felul în care ea traversează crizele succesive: agonia regimului carlist, aventura statului legionar, drama războiului în alianţă cu Hitler, catastrofa începutului comunizării. René de Weck rămîne, peste toate, detaşat, dar nu neinteresat; chiar dacă informaţiile sale amestecă sursa de primă mînă cu savoarea indefinibilă a bîrfei la nivel înalt, intimitatea jurnalului nu este niciodată diplomatică: de la epitetele dăruite portretului lui Gheorghe Tătărescu ("papă-lapte cu reflexe de oţel", şi mai sînt cîteva) pînă la paginile dedicate ţării gazdă (despre care spune cu simpatie, în februarie '42, că "rămîn cu o amintire sinceră, pe care ... o numesc Dix ans au pays du mensonge. Căci minciuna este chiar aerul pe care îl respiră această ţară"). De Weck se împarte între treburile ambasadei, obligaţii mondene, întîlniri private cu politicieni sau mesageri