Despre articolul lui F.A. Poenaru (nr. 402) Mi-a picat în mînă nr. 402 al Dilemei şi am început, ca de obicei, cu pagina doi. Mi-a atras atenţia un text semnat de un elev de clasa a XI-a (mă bucur să văd elevi publicaţi, e un semn bun), pe numele său Florin Andrei Poenaru, din Constanţa. Pe măsură ce înaintam în text, însă, am devenit tot mai intrigat şi am ajuns, la sfîrşit, consternat. Cum poate avea un tînăr o asemenea atitudine? Eu nu mă regăsesc în cele scrise de el absolut deloc. Am şi eu aspiraţii intelectuale, am o concepţie elilistă asupra culturii, avem aproape aceeaşi vîrstă şi, totuşi, nu ne asemănăm cîtuşi de puţin. Tînărul Florin începe prin a pune un excelent diagnostic general: "Ne-am obişnuit (...) să ne plîngem de milă, să dăm vina pe alţii pentru necazurile noastre." Foarte adevărat, mi-am zis. În fragmentul următor, însă, tînărul nostru începe, în loc să spună ce va face ca să schimbe situaţia şi să se implice în mersul lucrurilor, începe, cum spuneam, să judece pe alţii. Îi acuză pe "liceenii români" (atenţie! Parcă am asista la o clasică "înfierare" a "moravurilor decadente"...) de "lipsă de cultură", de dezinteres profund faţă de "actul sacru al învăţării", de "nepăsare totală vis-à-vis de tot ceea ce înseamnă cunoaştere". Tînărul nostru critică tot, critică ce a ajuns liceul românesc, critică felul de a se îmbrăca şi de a vorbi al liceenilor, ocupaţiile şi subiectele lor de discuţie şi sfîrşeşte prin a trage o concluzie definitivă (din ceea ce susţine la început că nu are pretenţia de a fi peremptoriu): Dumnezeu cu mila! Ei, domnule Poenaru, ai rezolvat ceva cu asta? A devenit lumea mai bună? În primul rînd dă-mi voie să-ţi spun, dragă Florin (mă adresez direct pentru că aştept un răspuns), că rişti să urmezi (cred eu) cel mai prost model de intelectual: acela resentimentar, izolat, incapabil de comunicare cu un cerc mai larg de oameni