La sfîrşitul primului deceniu de democraţie se petrece iarăşi ritualul alegerilor care ar fi trebuit să devină familiar. "Ar fi trebuit" pentru că scrutinul este întîmpinat după o logică a prăpastiei: 1996 şi 2000 nu reprezintă momente ritualice în care cetăţenii îşi legitimează sistemul politic, ci momente excepţionale. Un ritual este o trecere, este o obişnuinţă care capătă însemnătate. Un deceniu este un timp care începe deja să fie vizibil şi la scară istorică. Ar trebui trăită firesc şi cu detaşare alternativa: se schimbă un guvern, vine altul, se schimbă un parlament, vine altul. Dar alegerile noastre poartă, încă, pecetea excepţionalului. În 1996 s-a considerat că s-a terminat un regim, s-a vorbit despre sfîrşitul unei epoci. S-a considerat că este de ajuns să se schimbe oamenii. A provocat surprindere faptul că cei noi aleşi întîmpinau aceleaşi probleme omeneşti ca şi predecesorii, greşeau ca şi predecesorii. Era de aşteptat? În condiţiile unei gîndiri lucide, răspunsul nu putea fi decît afirmativ. Dar şi sentimentul unei schimbări excepţionale pusese stăpînire pe toţi. Şi nu numai pe cei care aplaudau în 17 noiembrie în Piaţa Universităţii, ci şi pe cel care vorbea sus în balcon. Probabil că şi el credea că începe o nouă epocă. Pentru că politica e gîndită în salturi, cu gîturile întinse admirativ sau injurios către cei care conduc. Ar fi fost necesară o mai mare atenţie la mecanismele prin care ei ne conduc şi mai puţină la persoanele lor. De exemplu, nu contează prea mult cine gestionează banul public cît modalitatea de a o face. Deşi se crede că prin vot se poate provoca o schimbare radicală, de fapt se schimbă numai semnăturile de pe nişte acte. Ar trebui să prevaleze preocuparea pentru conţinutul acestor hîrtii. Se pare că se dă o prea mare importanţă, fie pozitivă, fie negativă, schimbărilor de oameni. Se investeşte speranţă sau se acumulează